angelakulscar

Cum să stabilești limite fără să creezi rupturi cu copilul tău? Ce ne învață creierul despre conectare reală

Sat, 12 Apr 2025 09:57:04 GMT

De câte ori ai simțit că trebuie să spui limite copilului tău... dar te-ai temut că vei distruge conexiunea dintre voi? Sau poate ai stabilit limita, dar apoi te-ai simțit vinovată, furioasă sau epuizată emoțional?

Și eu am trecut prin asta. De multe ori.

Până când, în workshopul cu Lisa Dion , am înțeles un adevăr profund, care a schimbat felul în care privesc limitele în parenting:

O limită sănătoasă nu este despre copil. Este despre noi. Despre cât de conectați suntem cu noi înșine, în momentul în care o punem.

Ce se întâmplă în creierul tău când vrei să pui o limită?

Înainte să rostești cuvintele sau să ridici tonul, corpul tău deja reacționează. Scanează inconștient mediul și situația pentru siguranță. Și nu doar siguranță fizică – ci și emoțională.

Creierul nostru asociază automat momentul prezent cu experiențe trecute – unele din viața noastră, altele moștenite pe cale epigenetică. De aceea, uneori simți că „explodezi din nimic”. Nu ești tu defectă. E creierul tău care încearcă să te protejeze.

Cea mai rapidă cale de a escalada emoțiile unui copil?

Incongruența emoțională. Adică acel moment în care spui că „ești bine”, dar corpul tău transmite altceva.

Copiii simt. Simt când zâmbești, dar în tine e furtună.
Simt când vocea ta e calmă, dar energia ta e tensionată.

Și în absența unei congruențe autentice, apare ruptura.

În loc de „trebuie să fii calmă”...

De la Lisa Dion am o întrebare ancoră pe care o folosesc mereu:
„Cum este congruența mea emoțională chiar acum?”

Adevărul este că nu putem oferi siguranță copilului când noi suntem deconectați de la noi înșine.

Și mai dureros este că uneori negăm ceea ce simțim:

„Ar trebui să fiu mai răbdătoare.”

„Ar trebui să-mi placă acest copil mereu.”

Doar că în realitate, poate ești obosită, iritată sau pur și simplu ai nevoie de spațiu. Când negăm această parte din noi, creăm ruptură în interior . Iar ruptura dinăuntru se simte și în relația cu copilul.

Cum punem o limită care repară, nu rupe?

Începem prin a face starea noastră vizibilă , cu blândețe:
„Mă simt copleșită acum. E mult pentru mine. Am nevoie de o pauză.”

Ne asumăm impactul:
„Cred că te-ai speriat când am țipat. Îmi pare rău. A fost reacția mea. Hai să încercăm din nou.”

Și, când e cazul, cerem copilului să ne arate o altă cale:
„Înțeleg că ești supărat. Arată-mi cum putem face asta altfel.”

Această frază deschide ușa spre conectare și invită copilul în relație, nu în izolare.

Limitele nu sunt rigide. Sunt vii. Flexibile. Emoționale.

Și da, uneori ne pierdem. Important e ce facem apoi.

Fiecare limită este o invitație de a rămâne conectați – cu copilul nostru, dar mai ales cu noi înșine .

Iar această înțelepciune – pe care o datorăm neuroștiinței și specialiștilor ca Lisa Dion, Dr. Daniel Siegel, Mona Delahooke PhD, MD Bessel Van Der Kolk, DR. Peter Levine, Deb Dana PhD., Ross Greene PhD., Stephen Porges PhD.– stă la baza cursului meu Delightfully Parenting .

Dacă ți-a plăcut această perspectivă și vrei să mergem mai departe împreună…

Cursul Delightfully Parenting te ajută să devii acel părinte care nu doar înțelege comportamentul copilului, ci se înțelege pe sine.
Să pui limite cu claritate, fără să te simți vinovată.
Să gestionezi conflictele fără să pierzi conexiunea.

Acum este disponibil cu 70% reducere , pentru o perioadă limitată.

Cum ne afectează rușinea relația cu copilul

start@delightfullyparenting.com (Delightfully Parenting) — Fri, 07 Mar 2025 20:04:47 GMT

Există o tăcere grea care plutește peste rușine. Nu doar în noi, ca adulți, ci și în relația noastră cu propriii copii. Rușinea e mai mult decât un sentiment neplăcut – e o strategie de supraviețuire fină, sofisticată, care ne-a ajutat cândva să facem față realităților imposibile din copilărie. Problema? O ducem cu noi și azi, în parenting, și fără să ne dăm seama, o transmitem mai departe.

Rușinea, protectorul ciudat

Jim Knippe spunea că „Rușinea este locul meu sigur.” Sună paradoxal, nu? De ce ar fi sigur să te simți defect, insuficient, greșit?

Pentru că, atunci când ai crescut lângă un părinte agresiv, absent sau copleșit, era mai puțin terifiant să crezi că „Eu sunt problema” decât să vezi adevărul că părintele tău nu te putea proteja sau iubi cum aveai nevoie.

Așa funcționează rușinea: ne apără de adevăruri insuportabile, ascunzând emoțiile brute – frică, furie, tristețe – sub o mască de vinovăție personală. Apoi, viața merge înainte. Doar că acest mecanism de protecție devine, în timp, o piedică majoră în relația cu copilul tău.

De ce simți că nu poți fi vulnerabilă cu copilul tău?

Teoria polivagală explică simplu: corpul tău cere siguranță ca să poată da garda jos . Iar rușinea, în mod ironic, blochează exact această siguranță. Ne ține într-o stare de alertă, de protecție, de separare.

Ai observat cum, atunci când copilul tău are un tantrum, te trezești brusc într-o stare de defensivă sau control? De cele mai multe ori nu reacționezi la ce face copilul ACUM, ci la o rană veche care spune:

„Nu am voie să par slabă.”

„Trebuie să controlez.”

„Dacă mă vede vulnerabilă, nu o să mă mai respecte.”

Dar, paradoxal, exact vulnerabilitatea ta autentică construiește siguranța de care are nevoie copilul. Atunci apare co-reglarea – acel dans fin între doi oameni care se ajustează emoțional unul la celălalt, creând spațiu pentru vindecare.

Când rușinea devine neputință învățată

Pentru mulți dintre noi, rușinea nu a venit singură. A fost dublată de un sentiment cronic de neputință: „Orice fac, nu contează. Tot eu voi fi de vină.”

Când am crescut martori la abuzuri, certuri sau suferințe, iar granițele noastre de sine nu erau dezvoltate, am ajuns să credem că NOI suntem cauza. Așa s-a născut confuzia profundă:

„Sunt rău pentru că părintele meu e rău cu mine. E vina mea.” Doar scriind aceste rânduri, îți dai seama că acest gând poate fi greu de purtat. Ia-ți un moment pentru a te impământa. Respiră adânc, simte picioarele pe pământ, simte-te susținută de scaun sau de sol. Fii conștientă de respirația ta, simte aerul care intră și iese din nările tale. Acum, orientează-te în spațiu și caută cu privirea un obiect care îți aduce un sentiment de liniște sau o licărire de bucurie. Simte această senzație plăcută în corpul tău și lasă-te să o trăiești.

Gata? Acum, oricât ai încerca să nu repeți modelul, rușinea poate să apară în momentele când copilul tău:

- Plânge „prea mult.”

- Țipă în public.

- Te respinge.

Și vocea veche revine: „Nu sunt un părinte bun. Sunt un eșec.”

Cum ne eliberăm rușinea?

Eliberarea rușinii nu vine din „a te corecta” sau „a face mai bine.” Ci din a simți și a accepta.

A spune:

„Acum mă simt inadecvată. E OK să simt asta. Nu trebuie să schimb nimic acum.”

Și mai ales, vine din apartenență. Din a fi într-un spațiu în care altcineva te vede și spune:

„Și eu am trecut prin asta. Și eu știu cum e.”

Ei bine, eu chiar am trecut si mai trec uneori prin asta.

Acesta este motivul pentru care în cursul Delightfully Parenting punem accentul pe comunitate și reparare. Nu doar strategii pentru tantrumuri sau limite blânde, ci și pentru tine. Să înveți să te simți binevenită, acceptată, văzută... fără să fie nevoie să demonstrezi ceva.

Fiindcă acolo începe adevărata transformare:

Când rușinea nu mai e singurul tău mecanism de protecție.

Când nu mai trebuie să fii „copilul rău” sau „părintele perfect.”

Ci doar... om. Cu emoții. Cu povești. Cu iubire.

Și copilul tău va învăța același lucru.

P.S.

Dacă simți că ai nevoie de sprijin și de un spațiu în care să nu mai porți singură rușinea asta veche, te aștept cu drag în Delightfully Parenting.

Împreună rescriem povestea asta. Pentru tine. Pentru copilul tău. Pentru generațiile ce vin.

Inima fetiței mele și lecțiile pe care mi le-a dăruit

Mon, 20 Jan 2025 13:57:32 GMT

2024 a fost anul care m-a zdrobit complet. M-am simțit cum m-am spulberat în mii de bucăți, când, însărcinată în 20 de săptămâni, am aflat că fetița noastră are hipoplazie de cord stâng. Diagnosticul a fost ca o lovitură năucitoare: partea stângă a inimii ei nu s-a mai dezvoltat, iar sindromul nu are vindecare...

Timpul s-a oprit brusc. Tot ce conta înainte – carieră, bani, planuri – s-a dizolvat într-o secundă. Nimic nu mai avea sens. Nu mai aveam poftă de mâncare, iar gândul că fetița noastră, pe care o visam și o așteptam cu atâta drag, ar putea să nu mai vină pe lume, mă terifia.

Împreună cu soțul, am început să căutăm răspunsuri. Am citit, ne-am documentat și am consultat o grămadă de medici care ne-au spus că există câteva operații pe cord deschis care pot prelungi viața, dar nu pot repara inima. În cele din urmă, pe la adolescență, ar fi fost nevoie de un transplant de inimă. Un transplant de inimă? Cum găsești o inimă compatibilă pentru un copil? Și ce părinte nu ar fi gata să-și dea propria inimă doar ca să-și salveze copilul?

Apoi ni s-a spus că mai este timp pentru o întrerupere de sarcină. Dar ce înseamnă „mai este timp”? Mai este timp pentru ce? Pentru a-i spune „adio” mai repede? Ne simțeam pierduți între durere și întrebări care ne bântuiau mintea fără răspunsuri.

De ce ni se întâmplă asta? Am greșit cu ceva? Ce am mâncat? Ce am băut? Ce am simțit? De ce copilul nostru, dorit și iubit din toată inima, trebuie să treacă prin asta?

Un nor greu s-a așezat asupra noastră, transformând tot ce era important în detalii fără valoare. În fața morții, am descoperit cât de neputincioși suntem cu adevărat…

Deoarece locuim în Dubai de peste 11 ani, ne-am confruntat cu realitea: în această țară, întreruperile de sarcină sunt interzise chiar și din motive medicale. Singura opțiune era să zbor până în România, unde aveam timp până la 24 de săptămâni să iau o decizie care părea imposibilă.

Ce poate fi mai greu pentru o mamă? Să afle că pruncul pe care îl poartă nu are șanse de viață? Sau să semneze, să accepte să treacă prin durerile nașterii fără bucuria de a ține un copil sănătos în brațe? Durerea era copleșitoare, chinul părea nesfârșit. Mă simțeam izolată, singură, înfricoșată de necunoscut.

Puteam accepta că Dumnezeu, care mi-a dat viață și a creat această ființă minunată înăuntrul meu, avea un alt plan. Dar să fiu eu cea care decidea sfârșitul vieții fetiței mele – asta era o povară pe care nu o puteam concepe. Mi se părea o cruzime de neimaginat să mi se ceară asta. Simțeam că trebuie să-mi smulg inima din piept și să renunț la mine însămi pentru a face acest lucru.

Îmi repetam întruna: „Eu nu pot face asta copilului meu.” Dar oamenii din jur îmi spuneau că sunt „slabă de înger,” că voi vedea mai târziu cât de greu este să crești un copil cu probleme. Ca și cum grijile mele nu erau deja copleșitoare...

În acel moment, am realizat cât de puțină empatie există pentru mamele care trec prin astfel de încercări. Cât de adânc și întunecat este hăul în care te aruncă responsabilitatea de a lua astfel de decizii. Nimeni nu vorbește despre asta . Nimeni nu înțelege, cu adevărat, în afară de Isus. Cel care s-a dat pe Sine ca noi să fim vindecați, iertați și eliberați. Slavă Lui!

Îi mulțumesc Lui Dumnezeu pentru că ne-a binecuvântat cu o familie unită și credincioasă, care ne-a fost alături în cele mai grele momente. Contează enorm să ai aproape oamenii dragi atunci când lumea ta se prăbușește.

A doua zi după aflarea diagnosticului, am ieșit la o plimbare, copleșită de durere și confuzie. Pașii mei erau grei, iar mintea îmi era un vârtej de întrebări fără răspuns. La un moment dat, instinctiv, am ridicat ochii spre cer, exact cum făceam în copilărie, în curtea bunicii, când mă durea burta și căutam alinare. Am simțit nevoia să mă opresc, să mă smeresc, și să mă abandonez complet voii Domnului. Cu inima zdrobită, m-am rugat din toată ființa mea pentru călăuzire.

Dumnezeu, în bunătatea și dragostea Lui infinită, mi-a răspuns. O pace adâncă și neașteptată a pus stăpânire pe mine. Încordarea care îmi cuprinsese trupul s-a risipit treptat, ca și cum o mână nevăzută îmi mângâia sufletul și îmi alina durerea. În acel moment, am înțeles mai clar decât oricând cât de bun și plin de compasiune este Domnul nostru. Am realizat că El nu ne părăsește niciodată, chiar și în cele mai grele încercări.

Mi-aș dori ca toți cei care suferă, care sunt rătăciți sau care și-au împietrit inima, să simtă această iubire divină. Mi-aș dori ca cei care spun că Dumnezeu nu există să guste măcar pentru o clipă din această dragoste care îți vindecă inima și îți schimbă viața. Sunt convinsă că, odată ce ar simți-o, nu și-ar mai dori niciodată să se desprindă de ea. E iubirea care dă sens vieții și care aduce lumină chiar și în cea mai adâncă întunecime.

Cu acest sentiment de liniște, am plecat în România, sperând că voi primi un alt răspuns, unul mai bun. Mă rugam neîncetat, iar în adâncul sufletului meu încă exista o speranță. Însă diagnosticul a fost confirmat. Iar amniocenteza a adus și mai multe vești grele: fetița noastră avea și sindromul Turner, o afecțiune genetică rară, care afectează doar fetele. Această boală este caracterizată de statură mică, dezvoltare întârziată a ovarelor și defecte cardiace.

Genetica – o loterie nemiloasă , un mister pe care nici cei mai străluciți oameni de știință nu l-au deslușit pe deplin. Doar Creatorul, Cel care ne-a dat viață, cunoaște adevărata origine a mutațiilor genetice. Atunci când te confrunți cu această realitate, devii profund conștient de cât de mic și neputincios ești ca om. Nu poți preveni, trata sau modifica o genă. Pentru că nu noi, oamenii ne-am creat. Am fost formați de o inteligență infinit mai mare decât poate cuprinde mintea umană.

Și totuși, cât de des ne fălim cu puterile noastre limitate? Cât de mult ne bazăm pe propriile noastre resurse, ca și cum am avea control absolut? În acest context, ideile toxice care sugerează că „trăirile mamei” ar putea declanșa anumite boli devin extrem de periculoase. Ele nu doar că aruncă o povară nedreaptă de vinovăție pe umerii mamelor, dar nici nu oferă soluții reale. Sunt concluzii superficiale care ignoră complexitatea vieții și minunile Creatorului.

După ce ne-am gândit îndelung, am analizat toate opțiunile și am discutat cu mai mulți specialiști, eu și soțul meu am luat o decizie grea, dar clară: vom merge până la capăt. Voiam să o cunoaștem, să simtă dragostea noastră și să ne bucurăm de fiecare oră, de fiecare zi pe care o are scrisă în cartea vieții.

Dacă până atunci rugăciunile noastre erau rare și superficiale, această încercare ne-a transformat complet viața. Am început să ne rugăm cu stăruință, să citim Sfânta Scriptură și să mergem regulat la biserică. Era singura noastră sursă de speranță si liniste sufleteasca. În adâncul sufletului nostru, credeam că, dacă ne schimbăm viețile și ne pocăim, Dumnezeu se va îndura de noi și o va vindeca pe fetița noastră.

Am fost la mai multe biserici, unde pastorii s-au rugat pentru noi. Însă, într-o adunare, Pastorul Sorin( @hopeinchristromania ) s-a rugat pentru noi, iar în acel moment, cu ochii închiși, am trăit o experiență care mi-a schimbat viața. Am văzut un câmp superb de flori albe, strălucitoare, care emanau o lumină caldă și blândă. Era o frumusețe cerească, de nedescris, iar sufletul meu a fost copleșit de o bucurie și o iubire pe care nu le mai simțisem niciodată.

Cred cu toată ființa că Duhul Domnului mi-a permis să întrezăresc o frântură din măreția slavei Sale. În fața acestei revelații, tot ce am putut spune a fost: „Sunt păcătoasă.” Lacrimile au început să curgă necontrolat pe obraz. În urma acestei experiențe, am realizat că poate aceasta este bucuria pe care o caută cei care consumă stupefiante, abuzează de alcool sau practică shopping-ul excesiv – acea senzație de libertate și plenitudine –, însă o caută în locuri greșite.

Dumnezeu îți dă o pace și o bucurie care nu se compară cu nimic din această lume. O dragoste curată, profundă, care umple golurile sufletului și dă sens vieții.

Când ne-am întors în Dubai, eram plină de speranță, dar încercările nu se terminaseră. La 37 de săptămâni, mi-am dat seama că mișcările fetiței mele din burtică erau tot mai slabe. Eram cuprinsă de teamă, iar ecografia a confirmat temerile mele: lichidul amniotic dispăruse aproape complet, iar medicii mi-au spus că există riscul ca ea să nu se nască vie. Era un alt moment greu, o altă cumpănă, iar versetul din Ieremia 31:15 îmi răsuna în minte: „Rahela își plânge copiii și nu vrea să se mângâie pentru copiii ei, căci nu mai sunt!”

Medicii mi-au recomandat inducerea travaliului, dar, ne-au și informat că inimioara ei deja fragilă ar putea ceda în urma unei asemenea presiuni, asa ca am refuzat. Am decis să rămânem credincioși hotărârii de a lăsa totul în voia Domnului.

Dupa ecografie, când am ajuns în mașină, am scos Biblia și am citit continuarea la Ieremia 31, și parcă Dumnezeu vorbea direct sufletului meu: „Oprește-ți plânsul, oprește-ți lacrimile din ochi, căci truda îți va fi răsplătită”, zice Domnul. „Ei se vor întoarce iarăși din țara vrăjmașului.” Aceste cuvinte m-au liniștit. Am simțit cum valul de neliniște și teamă începe să se retragă, iar o pace divină îmi cuprindea sufletul. Atunci, ca un răspuns, am simțit din nou mișcările fetiței în burtică, mai puternice, mai pline de viață.

Am învățat să renunț la dorința de control, să accept că nu eu sunt la cârmă, ci Dumnezeu, Cel care a creat viața și are un plan desăvârșit, chiar și atunci când noi nu îl înțelegem. Deși medicii de la spitalele private au refuzat să își asume riscul unei nașteri atât de complicate, ne-au acceptat la un spital de stat. Am trecut prin alte analize, ecografii și vizite medicale, fără să cunosc doctorul care avea să mă asiste la naștere. Nu știam dacă fetița mea va supraviețui, dar simțeam că Dumnezeu este cu noi.

În mijlocul acestei încercări, Duhul Domnului mă întărea. Îmi dădea liniștea necesară să fac față fiecărei zile și puterea să merg mai departe, cu credința că, indiferent de rezultat, El este suveran și bun.

Dumnezeu a făcut o minune, iar fetița noastră a supraviețuit trei săptămâni fără lichid amniotic. Am plecat spre spital liniștită, ceea ce mi s-a părut incredibil având în vedere situația neclară în care mă aflam. Contracțiile deveneau din ce în ce mai dureroase, iar nașterea a venit rapid, fără să mai fie timp pentru analgezic. În ciuda temerilor mele că nu voi putea naște fără epidurală sau că va fi nevoie de cezariană, Dumnezeu mi-a dat putere. Fetița noastră s-a născut, iar acel moment a fost de o frumusețe uimitoare. Dumnezeu a îngăduit să ne cunoaștem, iar întâlnirea aceasta a fost mai prețioasă decât orice aș putea descrie în cuvinte.

După ce am ținut-o în brațe pentru câteva minute, a fost dusă pentru controale și pusă în incubator. Era greu să o văd conectată la atâtea fire, să nu o pot ține aproape. Mă simțeam neputincioasă...

A doua zi, când am văzut-o căutând cu gurița deschisă, am insistat să o alăptez. Și, în cele din urmă, m-au lăsat. S-a atașat la sân natural și ușor, ca și cum ar fi fost un copil perfect sănătos. A fost o clipă de neuitat.

Am realizat atunci cât de des luăm sănătatea și lucrurile simple de-a gata. Cât de mare e binecuvântarea să naști un copil sănătos, să-l ții în brațe și să-l duci acasă a doua zi. Iar când aceste lucruri nu se întâmplă, cât de mult poate răni neputința de a fi aproape de copilul tău. Dumnezeu mi-a deschis ochii să prețuiesc fiecare clipă, să văd minunile din detalii mici și să înțeleg că, în cele mai grele momente, El este acolo, ținându-ne în brațele Lui.

Fetița noastră, deși a trăit doar 7 zile, a fost o mărturie vie a puterii și bunătății Creatorului nostru. Prin ea, Dumnezeu ne-a învățat lecții despre credință, răbdare, sacrificiu și dragoste necondiționată.

De multe ori mă gândesc la ea, la mâinile ei pufoase și la zâmbetul ei blând. Dorul rămâne, dar știu că ea este acum acasă, în brațele Celui care ne iubește mai mult decât ne-am putea iubi vreodată unii pe alții. Gândul că o voi revedea în împărăția Lui Dumnezeu îmi dă speranță și mă ține ancorată în credință.

Această experiență m-a învățat că viața nu ne aparține, nici măcar copiii noștri. Totul este darul Lui, iar noi suntem doar administratori ai binecuvântărilor Sale. Prin pierderea fetiței noastre, am înțeles că Dumnezeu nu ne promite o viață fără suferință, dar ne promite prezența Lui, mângâierea Lui și speranța vieții veșnice.

Psalmul 23, pe care l-am rostit în ultimele momente, a fost o mângâiere, un reminder că Domnul este păstorul nostru, că El ne poartă de grijă chiar și atunci când trecem prin valea umbrei morții.

Privind înapoi la 2024, văd un an al pierderii, dar și un an al renașterii și al înțelepciunii câștigate. Am înțeles mai profund ce înseamnă să trăiești, nu pentru ambiții trecătoare sau dorințe deșarte, ci pentru slava Lui. Viața pe pământ, așa cum spune Eclesiastul, este o ,,goană după vânt”, dar scopul nostru suprem este viața veșnică. Tot ce experimentăm aici este o pregătire pentru întâlnirea cu El.

Mă rog să rămânem credincioși până la capăt, chiar și atunci când nu înțelegem pe deplin planul lui Dumnezeu. Să ne ancorăm inimile în promisiunea Sa, știind că într-o zi Isus va veni să ne ducă acasă, acolo unde nu există lacrimi, suferință sau durere, ci doar bucuria deplină a prezenței Sale.

Impactul durabil al țipatului: Cum metodele dure de educație afectează dezvoltarea copiilor

start@delightfullyparenting.com (Delightfully Parenting) — Thu, 02 May 2024 15:52:56 GMT

Educația copiilor este un proces complex și delicat care necesită atât răbdare cât și înțelegerea dezvoltării copilului, dar și o abordare bazată pe respect reciproc și comunicare eficientă. În ciuda acestui fapt, unii părinți sau educatori pot recurge la țipat sau metode dure de disciplinare, crezând că acestea sunt eficiente. Chiar dacă uneori poate părea mai simplu să ridicăm vocea și să pedepsim, studiile demonstrează că aceasta nu este calea cea mai bună. Un studiu din 2021, condus de Dr. Sabrina Suffren, a evidențiat că metodele aspre de disciplinare pot afecta dezvoltarea cerebrală a copiilor. Aceste practici, deși uneori acceptate în societate, pot avea un impact negativ profund asupra creierului în creștere.

Imagini RMN ale structurilor cerebrale mai mici la tinerii care au avut parte de practici parentale dure. Credit: Sabrina Suffren

Dr. Suffren a descoperit că practicile parentale dure pot duce la scăderea dimensiunii anumitor structuri cerebrale, un efect similar cu cel al abuzurilor severe. Acest lucru subliniază importanța de a evita țipatul și pedepsele dure în educația copiilor noștri. Studiul sugerează că aceste practici nu doar că modifică funcția cerebrală, ci și structura fizică a creierului, influențând dezvoltarea socială, emoțională și cognitivă a copiilor. Este clar că abuzurile grave și neglijarea pot duce la probleme de sănătate mintală, cum ar fi anxietatea și depresia, mai târziu în viață. (sursa: Study Shows “Harsh Parenting” May Lead to Smaller Brains (scitechdaily.com)

Un studiu recent din 2023 a relevat că stilurile parentale autoritare pot amplifica riscul de probleme psihologice la copii. Cercetarea, care a inclus peste 7.500 de copii irlandezi, a arătat că cei expuși la comportamente parentale ostile la trei ani erau cu 50% mai predispuși să manifeste simptome de sănătate mintală la nouă ani. Comportamentele ostile, precum țipatul repetat sau izolarea ca pedeapsă, pot avea un impact negativ considerabil. (sursa: Harsh discipline increases risk of children developing lasting mental health problems | University of Cambridge )

Utilizând date longitudinale de la copii monitorizați de la naștere, cercetătorii au putut observa efectele pe termen lung ale expunerii la un mediu familial dur. Aceste descoperiri subliniază necesitatea unei abordări blânde și bazate pe comunicare deschisă. O abordare plină de căldură și susținere este mult mai eficientă și benefică pentru dezvoltarea sănătoasă a copiilor. Stabilirea unor limite clare și consecvențe, utilizand consecinte naturale și logice în aplicarea regulilor sunt esențiale, dar trebuie făcute cu calm și asertivitate.

Dacă te gândești bine, ai înțeles că țipatul și pedepsele nu sunt benefice, dar ce poți face? Te invit să descoperi Delightfully Parenting, un curs online pentru părinți care promovează empatia și colaborarea. Acest program te va ajuta să adopți o abordare care îmbunătățește relația cu copilul tău și contribuie la dezvoltarea sănătoasă a creierului său.

Haide să lucrăm împreună pentru a crește copii fericiți, echilibrați și plini de încredere în sine, într-un mediu familial pozitiv și iubitor. Împreună, putem construi un viitor mai bun pentru copiii noștri.

Sensul stilului de atașament în parenting: O călătorie către o conexiune mai profundă

Sat, 20 Apr 2024 14:32:00 GMT

În călătoria mea de autodezvoltare, am descoperit un concept care a avut un impact profund asupra vieții mele: stilul de atașament . Acesta a schimbat modul în care mă văd pe mine, pe copilul meu și chiar și pe partenerul meu. Este ca și cum aș fi deschis o nouă fereastră către sufletul meu, permițându-mi să mă cunosc mai bine, să-mi înțeleg reacțiile și să îmi ofer mai multă compasiune.

Ce este stilul de atașament?

Stilul de atașament, așa cum a fost definit de cercetătorii Ainsworth și John Bowlby în anii '50, se referă la calitatea legăturii dintre părinte și copil. Această legătură are un impact profund asupra copilului pe parcursul întregii sale vieți, în toate relațiile și în toate contextele. Stilul nostru de atașament influențează modul în care ne prezentăm în relațiile noastre cele mai intime și vulnerabile, mai ales în momentele de tensiune, incertitudine, conflict sau stres.

Ideea de bază a teoriei atașamentului este aceea că ne naștem cu această dorință de a ne conecta cu părinții noștri pentru a ne asigura supraviețuirea. Atașamentul nostru formează baza sigură de la care pornim spre explorarea lumii înconjurătoare. În funcție de calitatea interacțiunilor din primii ani de viață cu părinții sau îngrijitorii noștri, putem dezvolta diferite stiluri de atașament, care pot influența modul în care ne adaptăm situațiilor și felul în care ne conectăm emoțional în relații. Iar această legătură se poate extinde de-a lungul generațiilor.

Care sunt stilurile de atașament?

În urma studiului, au fost recunoscute patru stiluri principale de atașament:

- Atașamentul sigur - rezultă dintr-o relație de siguranță fizică și emoțională consistentă, lăsând copilul să se simtă văzut, liniștit și protejat.

- Atașamentul evitant nesigur - include comportamente care încearcă să evite sentimentele puternice, să se ascundă de ele sau să le ignore.

- Atașamentul ambivalent-anxios nesigur - include comportamente care urmăresc să repare, să schimbe sau să prevină sentimentele puternice, care adesea duc la anxietate sau îndoială.

- Atașamentul dezorganizat nesigur - include comportamente care pot părea extreme și neregulate, oscilând între cald și amenințător, volatil și extrem de reactiv.

Este important de menționat faptul că stilul de atașament este fluid și poate varia în funcție de context și de relație.

De ce este important stilul de atașament în parenting?

Potrivit lui Dr. Daniel Siegel și Dr. Tina Payne Bryson, în cartea lor "Puterea de a fi prezent", un atașament sigur este scopul final pentru părinți. Iar propria noastră stare de securitate, conexiune, coerență și acceptare determină calitatea securității pe care i-o oferim copilului nostru. Dacă micuțul nostru nu se simte iubit necondiționat, acceptat, în siguranță și profund conectat la mintea, inima și acțiunile sale, înseamnă că, undeva, există un dezechilibru.

Chiar dacă recunoaștem importanța creării unui atașament sigur, înțelegem și acceptăm complexitatea existenței noastre, a faptului că un atașament sigur nu garantează o viață complet lipsită de griji și bunăstare. Pledăm pentru un atașament sigur, deoarece acesta va servi ca un fundament solid atât pentru părinte, cât și pentru copil.

Când apar dificultăți și certuri în cadrul sistemului familial sau interpersonal pentru orice membru al familiei, dorim ca noi și copiii noștri să accesăm o fântână profundă de rezistență și un nucleu de credință: "Totul este bine. Asta va trece. Sunt sprijinit. Sunt capabil.”

În ceea ce privește părinții sau copiii cu neurodiversitate, provocări de sănătate mintală, fizică sau dizabilități, înțelegem că, chiar și atunci când sunt crescuți cu un atașament sigur, acești oameni uneori se pot lupta în experiența lor de viață. Oferim compasiune și realism în aceste situații. Există realități externe, sistemice și culturale care pot crea provocări ușoare până la severe pentru părinți de a se prezenta pentru ei înșiși și pentru copiii lor.

Nu este totul sau nimic.

Nu ne putem aștepta să fim perfecți 100% din timp. Fiecare dintre noi face tot posibilul să fie cât mai des prezent, perseverent și intenționat. Cred că momentele în care putem fi prezenți pentru copiii noștri, în siguranța interioară, contează!

Vreau să îți reamintesc că niciodată nu este prea târziu să te angajezi în prezență și să te îndrepți către un atașament sigur cu tine însuți. Nu este niciodată prea târziu să renunți la gestionarea comportamentelor și să începi să prioritizezi conexiunea.

Oriunde te-ai afla în capacitatea, abilitatea și disponibilitatea ta de a fi prezent și conectat (în atașament sigur), este în regulă.

Suntem împreună în această călătorie de creștere și dezvoltare. Învățăm acum, la vârsta adultă, cum să ne simțim sentimentele și cum să fim mai prezenți pentru a le oferi copiilor noștri o bază sigură, începând prin a crea un atașament sigur cu noi înșine.

Orientarea către atașament este modul în care creierul și corpul nostru își organizează comportamentul pentru a-și întâlni nevoia de siguranță (conexiune) și securitate.

Ce ne oprește din a accesa prezența deplină și conexiunea autentică cu noi înșine și cu copiii noștri?

Voi împărți cele trei expresii ale atașamentului nesigur - în părintele devenit adult - prin înțelegerea creierului și corpului nostru despre:

Conexiunea cu sine și cu ceilalți : conexiunea și intimitatea sunt sigure și de încredere SAU periculoase și/sau imprevizibile. Dacă centrul de atașament din creier a experimentat în mod repetat că conexiunea este de încredere și se poate baza pe ceilalți care îi vor întâlni cu exactitate nevoile, un bebeluș crește cu o credință înnăscută: când am nevoie de ajutor, sprijin și siguranță, îl voi primi. Pot conta pe ceilalți în momentele mele cele mai vulnerabile. Acest lucru arată creierului și corpului că te poți simți MAI BINE, nu MAI RĂU, atunci când te conectezi cu ceilalți pentru a primi sprijin. Acest lucru îl ajută pe copil să se simtă relaxat și în siguranță în interior, deci capabil să dezvolte cât mai multă sănătate și bunăstare posibilă pentru modelul său genetic.

Emoțiile întruchipate : Emoțiile noastre sunt gestionabile, corpurile noastre sunt de încredere SAU emoțiile sunt periculoase, iar corpurile noastre nu pot supraviețui stresului intens. Când copilul primește în mod consecvent și sigur căldură, empatie și validarea expresiilor emoționale puternice și intense, zi și noapte, centrul creierului emoțional și hormonal se dezvoltă în cea mai sănătoasă expresie, atingând întregul său potențial. Oferind copiilor o șansă mai mare de a experimenta echilibru emoțional, accesul la autolinistire pe măsură ce crește și un sentiment general de siguranță și bunăstare, indiferent de emoțiile puternice, deși temporare, care curg prin corpul lor.

Minte de auto-organizare : lumea noastră interioară are sens și suntem demni să fim cunoscuți, văzuți, auziți și înțeleși SAU cine suntem nu are sens și nu merităm să fim văzuți, auziți și acceptați. Când copiii noștri sunt întâmpinați în mod consecvent și fiabil prin curiozitate și dorința de a vedea DINCOLO de comportamentul lor față de nevoile lor, procesul de gândire și percepție, copiii noștri cresc cu capacitatea de a face pauză și autoreflecție. Ei au acces la un sentiment solid al sinelui și pot privi în interior pentru a accesa un sentiment puternic al stimei de sine și al valorilor.

Înțelegerea și îmbunătățirea stilului nostru de atașament este o călătorie personală care ne afectează atât pe noi, cât și pe copiii noștri. Calitatea atașamentului pe care l-am primit în copilărie poate influența modul în care ne conectăm cu cei dragi. Dar vestea bună este că atașamentul nu este fix; el poate evolua și se poate vindeca pe parcursul vieții noastre. Pentru a fi prezenți pentru copiii noștri și pentru noi înșine, este esențial să începem procesul de a dezvolta un atașament sigur, mai ales dacă simțim că avem mai multe momente de nesiguranță decât de siguranță.

Cum putem cultiva un stil de atașament sigur?

Aici vine în ajutor cursul "Delightfully Parenting" . Acest curs te va îndruma spre a deveni mai prezent, mai conștient și mai conectat atât cu tine, cât și cu copilul tău. Include 12 module care abordează o varietate de subiecte, de la dezvoltarea creierului și a sistemului nervos, până la comunicarea nonviolentă și multe altele.

Un capitol esențial al cursului se axează pe stilul de atașament și pe modul în care poți construi un atașament mai sigur cu tine însuți, prin conștientizarea propriilor nevoi și emoții. Acest lucru te va ajuta să răspunzi mai eficient nevoilor emoționale ale copilului tău, contribuind astfel la crearea unui mediu propice pentru creșterea și dezvoltarea sănătoasă.

Parentingul este mai mult decât o destinație; este o călătorie plină de învățare și creștere. Fiecare pas pe care îl facem spre a deveni mai conștienți și mai prezenți în viețile copiilor noștri contează enorm. Sper că acest articol te-a inspirat să privești cu noi ochi importanța stilului de atașament în parenting și să te aventurezi mai departe în explorarea acestui subiect prin cursul "Delightfully Parenting" . Îți doresc succes în această călătorie minunată de conectare și creștere alături de copilul tău.

Cum Să Ne Conectăm Cu Copiii Noștri Prin Înțelegerea Sistemului Nervos

Fri, 05 Apr 2024 16:40:30 GMT

Parentingul poate fi o călătorie plină de provocări și emoții. În fiecare zi, suntem înconjurați de situații care ne pun la încercare răbdarea și abilitățile de a ne gestiona reacțiile. Dar ce se întâmplă în interiorul nostru când suntem “declanșați”? Cum putem să ne conectăm mai profund cu copiii noștri și să le oferim sprijinul de care au nevoie?

Cum funcționează sistemul nervos?

Pentru a schimba reactivitatea noastră, trebuie să înțelegem cum funcționează sistemul nervos.

Sistemul nervos este un sistem complex de comunicare care se întinde prin întregul corp. El este responsabil pentru transmiterea semnalelor între creier, măduva spinării, organele senzoriale și toți nervii care leagă aceste organe cu restul corpului. El este gardianul nostru inconștient. Funcționează ca un sistem de alertă, evaluând constant mediul înconjurător și semnalând creierului dacă suntem în siguranță sau în pericol. Neurocepția este procesul prin care acest sistem distinge între situații sigure și amenințătoare. Corpul și creierul nostru primesc indicii și traduc aceste semnale în reacții fiziologice (luptă/fugă/îngheț).

Ce înseamnă a fi “declanșat”?

Principala sarcină a sistemului nervos autonom este să semnaleze corpului și creierului nostru dacă suntem înconjurați de siguranță sau de amenințare. Dacă nu suntem conștienți de semnalele fiziologiei noastre interne, nu putem răspunde conștient și empatic în situații de parenting și să facem alegeri conștiente atunci când suntem “declanșați”. Devenim astfel “victime” ale reactivității noastre.

A fi “declanșat” înseamnă că sistemul nostru nervos percepe un semnal de amenințare în mediul nostru. Creierul și corpul lucrează împreună pentru a ne aduce la siguranța emoțională și/sau fizică cât mai curând posibil. Din păcate, dacă am crescut într-un mediu cu stres cronic și frică inconștientă, aceste medii se imprimă în sistemul nostru nervos, făcându-l extrem de vulnerabil. Astfel, devenim obișnuiți să ne simțim stresați și speriați, iar aceasta devine normalitatea. De exemplu, copilul nostru care plânge în scaunul auto nu este periculos, dar sistemul nostru nervos poate interpreta acest semnal ca fiind amenințător.

Cum afectează sistemul nervos parentingul?

Când suntem “declanșați”, reacțiile noastre pot fi instinctive și adesea tragice. Paradigmele parentale de superioritate și inferioritate joacă un rol important în modul în care ne raportăm la copiii noștri.

Paradigma de superioritate (stilul de parenting autoritar) ne face să ne simțim superiori copiilor noștri, aplicând tactici de putere asupra lor. Paradigma de inferioritate (stilul de parenting permisiv) ne determină să ne retragem din conducere, să fugim de responsabilități. Acestea sunt răspunsuri la amenințarea percepută.

Cum putem cultiva conștientizarea?

Auto-reflecție: Începem prin a reflecta asupra propriilor reacții. Ce emoții simțim când copilul nostru se confruntă cu o situație dificilă?
Învațând despre neurocepție: Înțelegerea modului în care funcționează sistemul nervos este crucială. Cursul online pentru părinți, Delightfully Parenting, include un întreg modul dedicat acestui subiect.
Practicând Mindfulness: Fiind prezenți în momentul prezent și observând senzațiile din corp. Acest lucru ne va ajuta să fim mai conștienți de starea voastră internă. Respirația profundă și meditația pot ajuta la reglarea răspunsurilor fiziologice la stres.
Învațând să ne ințelegem pe noi insne: Fiind blânzi cu noi însine și învațând să ne recunoștem propriile limite. Nu suntem perfecți, dar putem învăța și crește împreună cu copiii noștri.

Conștientizarea și comunicarea empatică ne ajută să fim părinți mai înțelegători. Prin sprijinirea eficientă a copiilor noștri, creștem împreună cu ei. Cursul online pentru părinți, Delightfully Parenting, a fost creat special pentru a cultiva calmul interior și a ne crește copiii cu încredere și împuternicire. Înscrie-te AICI!

Ce ne ține din joaca cu copiii noștri?

Fri, 15 Mar 2024 18:26:41 GMT

După o zi plină, tot ce îți dorești este să stai trândăvind pe canapea. Însă cel mic sare pe tine și plin de energie, îți spune: “Mami, hai să te joci cu mine!” Există părinți pentru care joaca cu copiii lor este un moment de relaxare, unul în care se încarcă cu veselia celui mic, iar joaca le vine ca o mănușă. Totuși, pentru mulți alți părinți, jocul cu copiii pare un chin. Chiar dacă cunosc beneficiile, totuși pare atât de greu să se predea momentului prezent și să se joace cu cel mic. Este ca și cum timpul se scurge într-un ritm alert, iar grijile și responsabilitățile cotidiene îi împiedică să se bucure de acele clipe de joacă autentică.

De ce se întâmplă asta?

Există mai multe motive posibile:

Adesea ne simțim copleșiți de stresul zilnic și de oboseală. După o zi de muncă sau de îndeplinirea sarcinilor casnice, energia și răbdarea pentru joacă pot fi epuizate.

Viața modernă este agitată, iar timpul pare să se scurgă rapid. Ne simțim presați să ne îndeplinim toate responsabilitățile și să ne gestionam timpul eficient. Alocarea timpului pentru joacă poate fi dificilă și se poate simți ca un task în plus de gestionat.

Ne gândim adesea la viitorul copiilor noștri. Cum să-i educăm, cum să îi pregătim pentru școală, cum să-i protejăm? Aceste gânduri ne pot face să ne simțim vinovați că nu petrecem suficient timp de calitate cu cei mici. In plus, societatea impune anumite așteptări asupra părinților. Există o presiune să fim părinți perfecți, să oferim tot ce este mai bun copiilor noștri. În acest context, joaca poate fi percepută ca o activitate secundară.

Înainte de a schimba ceva, este important să înțelegem de ce apare această luptă interioară și cum putem depăși aceste obstacole pentru a ne bucura mai mult de jocul alături de copiii noștri.

Lipsa de siguranță în copilărie

În copilărie, poate că jocul nu a fost o prioritate zilnică. Dacă ai crescut într-o casă în care nu exista siguranță sau dacă ai fost îngrijit de un adult care “nu a putut” să se joace, capacitatea ta de a accesa jocul, uimirea, mirarea și imaginația poate să fi fost blocată. Este important să înțelegem că aceasta este o reacție temporară și poate fi atenuată. Uneori, ne temem că eliberarea și predarea prezenței nu sunt sigure. Ne luptăm cu sentimentul de a fi “scăpat de sub control” atunci când copilul nostru preia conducerea în joc. Dar să ne amintim că jocul este o modalitate prin care copiii explorează lumea și își dezvoltă creativitatea. Prin a ne deschide și a ne conecta la această experiență, putem crea un spațiu sigur pentru copiii noștri să se exprime.

Lipsa conexiunii emoționale în copilărie

Mulți adulți nu au avut parte de conexiuni vulnerabile și emoționale în copilărie. Jocul necesită prezență, iar aceasta este cea mai intimă și vulnerabilă expresie a umanității noastre. Atunci când ne jucăm cu copiii noștri, ne conectăm la ei într-un mod profund. Această conexiune emoțională este esențială pentru dezvoltarea lor și pentru relația noastră cu ei.

Cum putem depăși aceste obstacole?

Conștientizarea: Recunoaștem că aceste blocaje există și că nu suntem singuri în această luptă. Este normal să simțim rezistență, dar putem alege să ne deschidem către joc și să ne eliberăm temerile.

Ingrijirea de sine: Ne asigurăm că suntem într-o stare de bine pentru a ne conecta cu copiii noștri. Odihna, alimentația sănătoasă și gestionarea stresului sunt esențiale.

Găsirea unui martor empatic: A avea pe cineva care ne poate asculte și ne poate oferi sprijin în această călătorie. Acest martor empatic poate fi un prieten apropiat, un terapeut, coach sau chiar partenerul nostru de viață.

Explorarea împreună : Ne jucăm alături de copiii noștri, explorând lumea prin ochii lor. Lăsăm deoparte grijile și ne bucurăm de momentele magice pe care jocul le aduce.

Dar haide să privim această situație dintr-o altă perspectivă. Cursul online pentru părinți Delightfully Parenting îți oferă o oportunitate unică de a depăși acest blocaj și de a te conecta mai profund cu copilul tău prin joacă și povestire.

Ce veți descoperi în acest curs?

Modul dedicat jocului și al povestirii: Am pregătit un întreg modul pentru a te ajuta să înțelegeți importanța jocului autentic și al povestirii în dezvoltarea copilului tău. Vom explora tehnici și strategii care-ți vor permite să te bucuri de aceste momente prețioase împreună cu copilul tău.
Conștientizarea de sine: Cursul te va ghida într-o călătorie de autodescoperire. Vei învăța să îți ascultați nevoile și să iti gestionez emoțiile, astfel încât să poți fi prezent cu adevărat în timpul jocului și al povestirii.
Libertatea de a fi autentic: Te voi încuraja să te eliberezi de așteptările sociale și să te bucuri de momentele petrecute alături de copilul tău. Fiecare poveste, fiecare joc devine o ocazie de a te conecta și de a crea amintiri prețioase.
Beneficii pentru relația cu copilul: Joacă și povestirea nu sunt doar activități distractive. Ele contribuie la dezvoltarea abilităților sociale, a imaginației și la consolidarea legăturii dintre voi și copilul vostru.

Așadar, te invit să faci acest pas. Cursul online pentru părinți Delightfully Parenting îți oferă instrumentele și susținerea necesare pentru a te bucura de fiecare moment alături de copilul tău. Cursul are loc online, astfel încât să poți participa în funcție de programul tău.

Descoperă bucuria prezenței prin joacă și povestire! Înscrie-te acum la Cursul online pentru părinți Delightfully Parenting și transforma fiecare zi într-o aventură minunată alături de copilul tău.

Vezi << prima lecție gratuită AICI.>>

Acesta este momentul să investești în relația cu copilul tău și să creați amintiri de neprețuit!

Tantrumurile Copiilor: Descoperă Ce Sunt, De Ce Ne Provoacă Stres și Cum Să Le Abordăm

Fri, 16 Feb 2024 16:45:49 GMT

Este târziu în seară și fiul meu îmi cere ciocolată. Tocmai s-a spălat pe dinți și este îmbrăcat în pijamale curate. Știu că dacă refuz să-i dau ciocolată, va începe un tantrum. Este dorința mea împotriva dorinței lui…

Deși poate părea greu de recunoscut la început, tantrumurile ne deranjează pentru că declanșează în noi sentimente pe care am învățat să le ignorăm.

Ce este un tantrum?

Pentru mine, un tantrum este o explozie a dorinței și a voinței nesatisfăcute . Nu știu despre tine, dar pentru mine, chiar și la vârsta adultă, a dori sau a vrea ceva și a nu primi este greu de gestionat. Nu-mi place cum se simte. Nu e de mirare că micuțul meu se va tăvăli pe jos dacă refuz să-i dau ciocolată. Nu mă aștept să îmi spună: “Mulțumesc, mami, pentru că te gândești la sănătatea mea.”

Dacă răspund cu: “Hai, nu mai plânge” și încep să-i ofer toate explicațiile de ce nu poate avea ciocolată acum, nu fac decât să-i invalidez sentimentele și dorințele. Ceea ce creează mai multă frustrare în corpul lui, făcând ca tantrumul să dureze mai mult și să aibă izbucniri mai dese. Chiar dacă nu pare mare lucru: nu am făcut decât să refuz să-i dau ciocolată seara și i-am explicat de ce. Însă nu este vorba despre ciocolată. Este vorba despre nevoia lui de înțelegere, de acceptare și de conexiune. Micuții noștri nu știu, încă, să facă diferența dintre dorințe și nevoi . Au nevoie de noi ca să facem asta pentru ei. Când lucrăm cu noi înșine și învățăm să vedem dincolo de comportamentul copilului, îndeplinim aceste nevoi fundamentale. În lipsa îndeplinirii acestor nevoi tandre, aceștia se pot simți neînțeleși și neiubiți. Mulți dintre noi nu ne amintim de tantrumurile din copilărie pentru că am învățat devreme să ne închidem aceste exprimări ale dorințelor. Eram certați, pedepsiți sau rușinați atunci când ne exprimam sentimentele intense. Nu era spațiu pentru așa ceva.

A fi un copil cu voințe și nevoi este inconvenabil. De exemplu, copilul meu vrea ciocolată la ora de culcare, îl refuz și el începe să urle - este inconvenabil. Dar, dacă își vede mai departe de treabă - este convenabil.

De aceea mulți dintre noi, acum la vârsta adultă, ne chinuim să ne dăm seama ce ne dorim, ce vrem și ce avem nevoie de fapt. Pentru că mulți dintre noi am învățat să ne închidem dorințele și voințele din frică și ne-am îndepărtat de la ele. Am învățat de mici că dorințele noastre pot pune în pericol atașamentul cu părinții noștri. Am învățat că atâta timp cât nu ne dorim prea multe, cât timp nu exprimăm ce vrem, cât timp suntem convenabili, vom primi iubirea și siguranța.

Nu știu despre tine, dar eu vreau pentru copiii mei să aibă acces la dorința și voința lor când cresc. Este ingredientul pentru încredere în sine. În egală măsură, vreau să învețe cum să gestioneze a nu avea. Dar nu cu costul de a pierde accesul la propria dorință. Vreau să își dorească lucruri pentru sine.

Cum putem face asta? Lucrăm cu acea parte din noi care lucrează din greu ca să ne protejeze din a accesa dorințele? Recunoaște acea parte din tine și întreabă-te ce apreciezi la partea din tine care te-a protejat? Ce poți face astăzi pentru a „crește” partea din tine care are și vrea să exprime sentimente mari și dificile?

Oferă empatie, spunând: ,,Mulțumesc pentru că în tot acest timp ai muncit din greu pentru a opri sentimentele mari de gelozie, frustrare, dezamăgire pentru a mă ține în siguranță. Acum, am nevoie să învăț cum să gestionez aceste sentimente pentru a modela copilului meu."

Din această nouă perspectivă, pot să reîncadrezi ce este un tantrum:

Tantrumurile indică nevoia copilului meu de a învăța cum să-și gestioneze sentimentele mari. Nu sentimentele sunt problema, problema este că nu știe cum să le gestioneze.

Tantrumurile sunt exprimarea unei dorințe și voințe puternice. Când eu sau alții îi spun ,,nu" - sper că copilul meu mereu să poată știi ce își dorește.

Momentul în care începem să lucrăm cu aceste declanșatoare și tantrumurile copilului nu ne mai enervează, pentru că știm că ele reprezintă dorința și voința acestuia, putem să îi validăm sentimentele și să îi afirmăm dorința. Astfel, când copilul meu cere ciocolată și în loc să îi spun doar “nu”, pot să îi validez experiența și pot empatiza spunând: “Te aud, îți dorești ciocolată, chiar îți dorești asta” . Chiar dacă se trântește pe jos și plânge, pot să văd copilul bun din el. Și trucul meu preferat: îl urmez în fanteziile lui, “Ce fain ar fi dacă am putea mânca toată ziua ciocolată, de fapt, știi ce? Cum ar fi dacă am avea o fântână de ciocolată?” - sau pot să îi descriu sentimentele: “Oh, îți simt dezamăgirea… este nasol când îți dorești ceva și nu poți avea” prin felul acesta el se simte văzut, auzit, înțeles și acceptat - ingredientele unui atașament sigur. În timp ce mi-am menținut limita . Odată ce lucrezi cu propriile declanșatoare și înțelegi comportamentul copilului, orice scenariu parental este mult mai ușor de gestionat. Asta înseamnă că vei avea un copil care nu va mai avea tantrumuri niciodată? Cu siguranță nu :) Nu asta este scopul. Scopul este să clădească abilități care îl vor servi toată viața pentru a deveni un om matur emoțional.

Ce este minunat în reparenting și în toată munca din Delightfully Parenting este că reușim să schimbăm perspectiva de la „ Copilul meu are o problemă. Trebuie să scap de acest tantrum ” la „Este ceva în mine care se simte declanșat când sunt martoră la exprimarea emoțiilor copleșitoare ale copilului meu” . Asta înseamnă să îți asumi responsabilitatea ca părinte, ca un lider în casa ta. Asta înseamnă să începi să accesezi părți din tine despre care habar n-aveai că sunt acolo. Să le înțelegi și să le integrezi. Să le accepți și să le vindeci. Frumusețea acestui gen de parenting este că este contagios. Momentul în care tu te schimbi, comportamentul copilului tău începe să se schimbe în mod magic. Spun asta din propria experiență si din experiența mamelor cu care lucrez. Începi să accesezi mai multă claritate, armonie și prezență. Abordând lucrurile altfel, începi să sădești pentru copilul tău acele abilități de care va avea nevoie toată viața.

Dacă visezi la o abordare mai eficientă a tantrumurilor copilului tău, te așteptăm cu drag la webinarul ,, Transformarea Tantrumurilor: Tehnici eficiente pentru părinți în gestionarea acceselor de furie și plâns ". Nu rata acest eveniment! Înscrie-te AICI și transformă-ți relația cu copilul!

Cum să gestionezi tantrumurile copiilor: Tehnica “Suflă în Ciorbă”

Fri, 09 Feb 2024 10:05:54 GMT

În momentele tensionate, când copilul are un tantrum, este esențial să rămânem calmi și să găsim strategii eficiente pentru a-l ajuta să-și regleze emoțiile. O tehnică simplă și creativă pe care o poți folosi se numește “Suflă în Ciorbă” .

Iată cum funcționează:

Imaginează-ți o lingură cu ciorbă fierbinte : Gândește-te că ai o lingură plină cu ciorbă fierbinte în mână. Scopul este să sufli ușor pentru a o răci, fără a o împrăștia. Poți să-ți imaginezi asta? Nu vrem să facem mizerie. ��

Când copilul are un moment dificil și ai nevoie să te calmezi, imaginează-ți că ai această lingură de ciorbă în mână. Suflă suficient de încet încât să o răcești, fără să stropești în jur. Respiră încet și profund. Știu că poți face asta! Această tehnică te ajută să-ți reglezi propriile emoții și să rămâi prezent.

În momentul tantrumului, nu ajută să-i spui copilului să sufle în “ciorbă”. Concentrează-te pe propriul proces de calmare . Concentrează-te pe “ciorba” ta, cum veni mai pe românește. Astfel ii modelezi reglarea emotională pentru că in timpul unei dereglări emoționale, cel mic nu poate recepționa cuvintele. Aceasta este o tehnică utilă pentru a o pune în aplicare în momentele calme împreună cu copilul tău.

Este esențial să înțelegem înainte de a interveni , așa că, pe scurt, să ne reamintim cum funcționează creierul copilului și ce se întâmplă, de fapt, în timpul unui tantrum?

Sistemul limbic , care găzduiește amigdala (centrul emoțiilor), dirijează comportamentul copilului. Amigdala, responsabilă de procesarea emoțiilor precum frica și furia, chiar și motivația, preia controlul și limitează accesul la regiunea superioară a creierului(cortexul prefrontal), responsabilă de logică, limbaj, reglare emoțională și autocontrol. În momentele de stres, amigdala activează răspunsul de supraviețuire (luptă/fugă/îngheț), iar raționamentul și limbajul devin inaccesibile. Chiar dacă nu există un pericol real, sentimentul de copleșire (supraîncărcare senzorială sau emoțională), faptul că nu primește suficientă atenție (caută conexiunea), anxietatea, frica, oboseala sau poate faptul că cel mic nu se simte bine se poate percepe ca o amenințare pentru creierul și corpul copilului.

Acesta este momentul în care vedem comportamente precum lovirea, țipatul și plânsul. Este important de reținut că fiecare copil este unic, iar motivele din spatele crizelor de furie pot varia. Cu toate acestea, creșterea cunoștințelor despre dezvoltarea creierului ne poate ajuta să dăm sens comportamentului copilului și să răspundem nevoilor și sistemului nervos al acestuia într-un mod mai plin de compasiune și răbdare.

Folosește această tehnică în momentele de calm și conectare: Discută cu copilul despre ziua sa la masă și povestește-i despre “ciorba” ta. În timpul tantrumului, concentrează-te pe propriul proces de reglare emoțională. Amintindu-ți de “ciorba” în momentele tensionate, vei putea să-ți gestionezi mai bine reacțiile și să fii un model pozitiv pentru copilul tău.

Descoperă mai multe tehnici, instrumente și strategii pentru conștientizarea de sine și reglarea emoțională în cursul Delightfully Parenting !

Află cum să-ți înțelegi mai bine propriile reacții, să gestionezi stresul și să fii un model pozitiv pentru copilul tău. Învață cum să rămâi prezent și să îți reglezi emoțiile în momentele tensionate. Parenting-ul poate fi o călătorie minunată, iar dezvoltarea personală face parte din această călătorie.

Sharing is caring . Împărtășește cu încredere aceste informații și cu alți părinți!

Cum să devii mai prezent și conectat cu copilul tău în timpul unui tantrum

Sat, 03 Feb 2024 15:38:04 GMT

Înțelegerea și gestionarea tantrumurilor copiilor poate fi o provocare pentru orice părinte. În acest articol, vom explora cum să devii mai prezent și conectat cu copilul tău în aceste momente dificile.

Conștientizarea de sine: primul pas către gestionarea tantrumurilor

Primul punct pe care vreau să-l acoperim este conștientizarea de sine. Poate te întrebi „Ce legătură are asta cu tantrumurile?”. Răspunsul este că pentru a ne liniști copiii în momentele de mare intensitate emoțională, trebuie sa ne liniștim pe noi înșine prima dată . De ce? Pentru ca un copil sub 7 ani nu are capacitatea de a se autolinisti , are nevoie de un adult suficient de reglat emoțional pentru a-l ajuta sa revină la calm. Practic, are nevoie de calmul tău pentru a dezvolta această abilitate.

Oglinda emoțiilor

În această primă etapă, avem nevoie de o oglindă în care să ne privim lumea interioară. Atunci când copilul tău are o criză de plâns sau de furie - TU CE SIMȚI? Care este percepția ta față de aceste sentimente? Cum percepi tu furia? Neputința? Supărarea? Tu în ce stare erai când micuțul a reacționat astfel? Care sunt senzațiile tale corporale din acele momente?

Poate te intrebi: ,,D e ce este importanta aceasta introspectie?"- Pentru ca reacționăm la emoțiile copiilor noștri, în funcție de cum reacționăm la propriile emoții.

Atingem, astfel, prima idee esențială cu care aș vrea să rămâi din acest articol: reacționăm la emoțiile copiilor noștri, în funcție de cum reacționăm la propriile emoții.

Apoi, după ce îți liniștești corpul, respirând profund și conștientizând acele gânduri despre sentimentele tale, poți să faci un pas înainte, întrebându-te „care ar putea fi nevoia neîndeplinită a copilului pe care încearcă s-o comunice prin acest comportament?” .

Am lucrat cu o mama care se simțea extrem de vinovată după ce a urlat la copil ei când acesta a refuzat să se încalțe. Cel mic stătea pe jos, cu capul plecat și nu părea ca „vrea” să facă asta. După ce mama a strigat de nenumărate ori ,încalță-te!”, ea a izbucnit in plans, spunand ca nu mai poate. Reflectând asupra lumii interioare a mamei, văzându-și copilul mergând în patru labe, cu capul plecat, îi amintea de propria stare de neputință care îi crea un disconfort incredibil în tot corpul. Aș vrea să îți reamintesc că adesea reacționăm la senzațiile corporale înainte ca mintea noastră rațională să înțeleagă motivul. În acest caz, senzațiile corporale generate de sentimentul de neputință erau asociate cu pericolul. Creierul nostru dorește să ne mențină în siguranță și, atunci când percepe un pericol (chiar dacă acesta nu este real) pe baza senzațiilor corporale, trimite semnale sistemului nervos pentru a intra în modul de luptă, fugă sau îngheț. Adesea reacționăm înainte de a fi conștiente dacă există un pericol real sau nu. De exemplu, faptul că cel mic nu s-a încălțat nu este un pericol real, dar sentimentul de neputință a copleșit organismul și a declanșat o reacție. De aceea, este important să reflectăm și să devenim conștiente de senzațiile noastre corporale, pentru a le recunoaște și a rămâne prezente, simțind intensitatea lor(mindfull awarness).

Observi cum poate ajuta oglinda? În momente de conflict, asta ne poate ajuta să înțelegem ce parte din noi încercăm să respingem - pentru că, în realitate, la asta se rezumă tot.

Dacă îți dorești să îți dezvolți abilitatea de conștientizare și integrare, cursul “Delightfully Parenting” poate fi resursa extraordinară.

Vreau sa știi că niciodată nu e prea târziu să îmbunătățești relația cu tine pentru a-i oferi copilului tău suportul emoțional de care are nevoie pentru a ajunge la calm. Poți începe prin a scrie într-un jurnal, unde să poți reflecta asupra stărilor care se oglindesc în relațiile cu ceilalți. Autoreglarea nu înseamnă să fii tot timpul calmă, ci să poți avea un dialog interior care te ajuta sa ramai prezenta în timp ce îți dai voie să simți - așa poți începe să ai mai multa con ș tientizare de sine. Poți folosi și afirmații precum: „Dacă îmi păstrez calmul în timp ce copilul meu are emoții puternice, vom ajunge mai repede la momentul în care el se va liniști.”

În cele din urmă, gestionarea tantrumurilor copiilor este o călătorie care începe cu noi înșine. Prin înțelegerea propriilor emoții și prin dezvoltarea autoreglementării, putem deveni mai prezenți și conectați cu noi insine și cu copiii noștri în timpul acestor momente dificile.

Îți mulțumesc pentru că ai citit acest articol și sper că te va ajuta în călătoria ta ca părinte.

Descoperă Importanța Rolurilor în Relația cu Copiii: Ghidul Părintelui Modern

Fri, 26 Jan 2024 15:32:42 GMT

Un element important în relația cu cei mici, care depinde de noi, este stabilirea rolurilor. Acest lucru le va oferi micuților mai multă claritate și se vor simți în siguranță știind că părintele este liderul empatic și responsabil.

În calitate de părinți, avem responsabilitatea de a ne menține calmul. Este esențial să ne amintim că nu putem aduce calm în viața altcuiva până când nu ne calmăm pe noi înșine. Copilul nostru este ca un burete, absorbind starea sistemului nostru nervos, de aceea este esențial să ne focusăm pe propriul calm. Totodată, este mult mai ușor să nu luăm personal comportamentul copilului și să ne reglăm propriul sistem nervos dacă avem claritate în rolul nostru.

Ca părinți, rolul nostru este de a stabili limitele, iar rolul copilului este de a împinge aceste limite. Acest lucru este evident de multe ori. :)De fiecare dată când fiul meu împinge limita și mi-e greu să rămân prezentă, îmi repet această afirmație în gând: ,,Limita mea nu este definită de sentimentele copilului meu’’.

Știu că mulți oameni confundă parentingul cu blândețe cu parentingul permisiv. Educația cu blândețe nu înseamnă să lași copilul să facă ce vrea. Înseamnă să înlocuim pedepsele cu comunicare conștientă. Când cel mic simte încrederea din voce, va fi mai dispus să colaboreze și este mai puțin probabil ca dereglarea emoțională să escaladeze, decât dacă îi spunem: ,Hai, te rog, stinge TV-ul". Acest lucru nu este eficient. Aici, părintele nu își asumă rolul punând responsabilitatea pe copil. Putem fi calmi și asertivi în cererea noastră. Sunt cazuri în care este potrivit să fim politicoși, însă în cazul stabilirii limitelor nu este cazul de politețe. Dorim să fim clari și să întruchipăm rolul nostru de lideri empatici.

În metodologia Delightfully Parenting, metoda pentru autoreglare este concepută sub acronimul DELIGHT (îl voi dezvălui curând într-un webinar, dacă dorești, te poți înscrie la newsletter pentru a afla data lansării). În cazul meu, când văd că intrăm într-o situație de luptă/fugă, prima dată mă reglez pe mine emoțional folosind tehnica DELIGHT, astfel pot comunica limita cu încredere, nu cu frică sau ezitare. Atenție! Nu superioritate. Este un sentiment de respect reciproc, de conectare inimă la inimă, pe care îl putem oferi când suntem prezenți și suficient de reglați emoțional.

Când îi spun fiului meu că este timpul să stingă TV-ul și să se spele pe dinți, rolul lui este să protesteze (asta fac copiii mici:)): ,,Dar mai vreau să mă uit la desene’’, ,Nu vreau să mă spăl pe dinți!" - nu mă aștept să-mi spună: ,,Sigur, mami. Îl sting acum și merg să mă spăl pe dinți. Știu că-mi vrei binele" - ce ușoară ar fi viața atunci:)) Realitatea este că va protesta, va rezista, se va arunca pe jos, va plânge că mai vrea. Tot tacâmul:) Acesta este momentul în care încep să empatizez cu el, mă pun în locul lui, fără să mă scufund și să mă las dusă de valul emoțiilor lui. În momentul acesta, rolul meu NU este să mă gândesc: ,,Ce e în neregulă cu copilul meu? Oare așa va reacționa toată viața lui?" - asta nu mă ajută. Rolul meu este să îmi amintesc: treaba mea este să mă calmez pe mine. Îmi reamintesc că valoarea mea ca părinte nu este definită de comportamentul copilului meu. Eu sunt responsabilă de răspunsul meu la comportamentul lui. Asta mă ajută să mă calmez și să fiu mai prezentă, de cele mai multe ori.

Îmi imaginez că al meu copilaș în acest moment este luat pe sus de valul emoțiilor, acestea îl cuprind, iar el nu știe să înoate. Responsabilitatea mea este să-l învăț să înoate, adică să-și simtă emoțiile și să se simtă în siguranță, știind că mama lui nu-l va judeca, nu-l va critica și nu va arunca cu vină și rușine. Prin prezența mea empatică, el absoarbe starea sistemului meu nervos. Iar datorită neuronilor oglindă putem vedea dincolo de comportament, pentru a înțelege gândurile, sentimentele și acțiunile. Înțeleg că al meu copil nu este rău sau manipulator, nu încearcă să-mi facă viața amară, nu o face intenționat. Are dorințe, emoții, nevoi neîmplinite și sentimente puternice. O afirmație pe care o port în minte în momentele în care îi este dificil să facă ce îi cer: ,,Dacă ar putea, ar face-o deja! ".

De multe ori, copiii noștri nu se calmează, nu pentru că nu vor, ci pentru că nu pot . Au nevoie de calmul nostru.

Adesea, așteptările noastre pot depăși nivelul de dezvoltare al copiilor noștri. Ne așteptăm la mai mult decât sunt ei capabili să ofere. Odată ce îmi ajustez așteptările și înțeleg că un copil de 2 ani nu înțelege conceptul de a împărți jucăriile, că nu se poate calma singur, că nu poate să-și pună toate jucăriile la loc - îmi dau seama că el are nevoie de îndrumarea unui adult. La fel cum nu mă aștept ca un copil să recite Luceafărul la 2 ani, nici nu mă aștept ca acesta să aibă funcții executive impecabile tot timpul. Nici noi adulții nu avem asta tot timpul. Rolul meu este să observ acest comportament și să-i ofer înțelegere. Adică să interpretez prin prisma iubirii și bunătății, fără judecată sau rușine. Acceptând realitatea așa cum este.

Care este rolul pe care ți-l dorești să îl îndeplinești în relația cu copilul tău?

"Transformarea Furiei: Cum să Îți Revii și să Înveți din Furie ca Părinte"

Sat, 20 Jan 2024 17:00:00 GMT

Simți că o să explodezi - un val de energie iți preia corpul, simți cum umerii si mainile se ridică brusc și vrei să țipi din toți plămânii sau să lovesti - este atât de inconfortabil să stăpânești aceastăstare și să gândești clar în acest moment...

Realitatea este că nimeni nu ne-a spus cum să ne exprimăm furia într-un mod sănătos.

Și se acumulează, în fiecare zi, până când e prea târziu...

Și, deși este dificil să o gestionezi pe moment , cu exercițiu, furia poate fi cel mai bun prieten al tău.

Mânia pare cel mai mare dușman al nostru atunci când devenim părinți. Chiar dacă este una dintre emoțiile noastre primare, (alături de frică, surpriză, durere, bucurie și dezgust) are rolul de a ne comunica faptul că ceva important pentru noi rămâne neîmplinit de prea mult timp și nu mai poate fi ignorat.

Așa este, chiar și furia copilului tău este complet validă, venită să ne comunice ceva. Toate acele accese de furie sunt cea mai bună încercare a copilului tău de a comunica o nevoie care este nesatisfăcută în mod cronic. Nu este vorba despre masinuta albastră sau cea roșie. Este mai degrabă paiul care a rupt spatele cămilei, ca să spunem așa.

Atunci când ne rușinăm, criticăm, inducem teamă sau dăm vina pe izbucnirea de furie a copiilor noștri, nu ne ocupăm de cauza principală. Vedem doar ceea ce este la suprafață. Studiile arată că emoțiile reprimate pot fi cauza de bază pentru depresie și anxietate. Afectând modelele de comportament și gândirea clară.

Deși acest lucru nu este evident atunci când copiii sunt mici, poate crea o varietate de probleme fizice și chiar relații perturbatoare în viitor.

Acesta este modul în care mulți dintre noi au fost crescuți.

Nu am fost învățați cum să ne exprimăm furia în moduri sănătoase. Ne luptăm cu iritabilitatea, frustrarea și încercăm să devenim mai calmi, mai puțin reactivi și mai împăcați cu noi înșine.

Atunci când încercam să rezist furiei, aceasta nu făcea decât să crească în interiorul meu. Cu cât îi rezistam mai mult, cu atât devenea mai puternică și mai zgomotoasă. Singurul mod în care știam cum să o eliberez era să țip, să trântesc sau să lovesc. Nu este cel mai bun mod de comportament în timp ce încerci să dai un exemplu unei ființe umane...

Stresul acumulat în urma neînțelegerilor cu soțul meu sau cu alte persoane din jurul meu, mă făceau să devin și mai reactivă, iar partea cea mai rea : îmi afecta comportamentul cu fiul meu. La urma urmei, nu era vina lui că nu știam cum să-mi reglez emoțiile.

,,Trebuie să fiu calmă.”

,,Nu ar trebui să fiu furioasă!”

,,Cum pot fi alți părinți atât de pașnici?”

,,Dacă continui să plângi o să-ți dau ceva pentru care să plângi!”

,,De ce nu mă asculți măcar o dată?”

,,Nu te mai purta așa!Este enervant.”

Am știut că trebuie să găsesc o altă cale. Nu vreau să mă transform în felul în care am fost crescută. În care mama striga, ameninta, pedepsea sau chiar bătea când era supărată pe noi. Și nici ca tatăl meu care folosea cureaua "ca să ne dea o lecție".

Cand am devenit conștientă de cât de mult experiența mea interioară îmi afecta relația cu cel mic, i-am spus soțului: ,,Nu așa vreau să ne creștem fiul.”

Acesta a fost momentul în care început sa caut răspunsuri pentru trăirile mele și totodată am descoperit parent coachingul (habar nu aveam ca exista asa ceva:))

În acest proces am aprofundat știința atasamentului, a sistemului nervos și a creierului pentru a-mi înțelege mai bine reacțiile.

Cheia este să fii în armonie cu corpul tău. Să simți când "termometrul tău crește" , să-ți cunoști factorii declanșatori - pentru a evita atunci când este posibil - și să accesezi instrumentul tău de calmare ( pentru unele persoane, acesta poate fi respirația profundă, fredonatul sau cântatul). Atunci când simțiți că va crește furia, ești dispusă să ai încredere în corpul tău că poate conține această experiență emoțională oferindu-ti auto compasiune și empatie. Am scris mai multe despre asta și am inclus 11 tehnici pentru reglare emoțională în eBook-ul ,,Antidotul Țipatului". Îl poți găsi <aici>.

Nu te forța să fii calm. Permite ca emoția să curgă prin corpul tău.

"Recunoscând-o și respirând prin ea, poți alege cum dorești să răspunzi în orice scenariu parental.

Mantra mea este: ‘Sunt în siguranță! Furia mea este aici pentru a-mi spune ceva.’ Furia poate fi cel mai bun prieten al tău, dacă o folosești în mod constructiv.

Este o energie vitală care ne servește pentru a fi în mișcare. Încearcă să faci curățenie când te simți furioasă, să vezi ce spor ai :) Când simți valul de energie al furiei, poți alege să cânți sau să dansezi."

Ce este parenting coachingul și cum te poate ajuta?

Sat, 06 Jan 2024 16:26:54 GMT

Poate copilul tău nu te ascultă, poate te confrunți cu accese de plâns și de furie repetate sau poate că ai un copil cu o voință puternică și nu știi cum să te descurci cu el. Ai citit o mulțime de cărți de parenting și ți se pare că sunt greu de pus în aplicare? Să știi că nu ești singură, am trecut și eu prin asta!

În calitate de mamă și coach parental, ajut părinții exact ca tine să depășească dificultățile cu copiii lor. Nimeni nu ne învață cum să ne creștem copiii și, în cele mai multe cazuri, aplicăm modelul pe care l-am învățat de la părinții noștri. Fie că este vorba de stilul parental cu care ai crescut, fie că îți dai seama că sunt anumite lucruri pe care le-ai face diferit, probabil că te-ai întrebat vreodată: "Cum să îmi cresc copilul pentru a deveni un adult echilibrat și sănătos emoțional?". Există multe stiluri de parenting. Generația noastră a experimentat fie stilul parental autoritar, în care copilul nu-și putea exprima sentimentele, iar adultul avea mereu ultimul cuvânt, fie stilul parental permisiv, în care nu există limite. Stilul parental bazat pe conectare, este undeva la mijloc și implică o disciplină sănătoasă prin stabilirea și implementarea unor reguli care îl fac pe copil să se simtă în siguranță și respectat. Copilul se simte văzut și auzit, deoarece acestea sunt nevoile sale de bază.

Când lucrez cu părințîi, îi ajut să devină curioși de comportamentul copilului lor și să încerce să privească puțin mai profund decât ceea ce se vede în exterior. Ne gândim la ce ar putea simți? De ce ar avea nevoie? Ce încearcă să comunice prin comportamentul său? Una dintre cele mai comune metode de parenting este pedepsirea comportamentului "rău" prin diverse metode, fie consecințe impuse unilateral și pedepse verbale sau fizice. Nu numai că aceste metode nu funcționează și duc la frustrare pentru toți cei implicați, dar ele contrazic și procesul de dezvoltare a creierului, a dezvoltării copilulului și pot deterioara relația părinte-copil. Metodele bazate pe frică și rușine nu predau abilitățile necesare gestionării sentimentelor, repararea greșelilor, colaborarea și o mentalitate de creștere.

Metoda care funcționează și pe care o folosesc în viața mea de părinte de zi cu zi, și cea pe care o predau părinților prin cursurile online, ședințele de coaching și prin postările din social media, începe prin a ne cunoaște mai bine pe noi înșine. Stabilind mai întâi o relație sigură cu noi înșine, devenind conștienți de istoria familiei noastre, de educația noastră, de valorile noastre și de factorii declanșatori, putem să ne înțelegem experiențele și să devenim curioși cu compasiune față de noi înșine, în loc să ne învinovățim, să ne facem de rușine sau să reacționăm în moduri pe care le-am putea regreta mai târziu. După autoreglementare, ne putem ajuta copiii să se coregleze. În acest fel punem bazele inteligenței emoționale, ale rezilienței și ale comunicării conștiente.

În momentele de stres, părinții sunt extrem de dereglați emoțional, copleșiți de senzațîi fizice intense și incapabili să coopereze cu copiii lor. În cadrul ședințelor de coaching, îi îndrum pe părinți să se autoreglementeze, astfel încât să își poată ajuta copilul să se co-regleze. Într-un mediu sigur și lipsit de prejudecăți, construim noi căi neuronale care conectează emoțiile inconfortabile, cum ar fi furia, frica și tristețea, cu compasiunea, autocompasiune și înțelegerea.

Abordarea mea este de a ne îndepărta de această încercare nesfârșită de a controla comportamentul copilului. În loc să vorbim despre "crize de plâns" sau "crize de furie", ne referim doar la un sistem nervos dereglat. Când vei face această schimbare, iți vei privi copilul dintr-o nouă perspectivă și veți vedea totul cu mult mai multă compasiune și empatie, devenind curioși cu privire la nevoile pe care comportamentul încearcă să le comunice. Acest lucru este valabil pentru toți cei din jurul tău. Clientele îmi mărturisesc că relația cu soțul și cu cei apropiați s-a îmbunătățit după ce am lucrat împreună 1:1.

Dacă iți dorești o relație mai armonioasă în familie și să schimbi tiparele care te țin în reactivitate, iți ofer 30 de minute de consultanță gratuită(*ofertă valabilă pentru o perioadă scurtă de timp, iar locurile sunt limitate). În această sedintă putem să ne cunoaștem, să aflăm mai multe despre situația ta și să înțelegem de ce ai nevoie pentru a avea o relație conectată și sigură cu copilul tău și cu tine însuți. Te poți gândi la această conversație că la un prim pas spre o nouă relație între tine și copilul tău, fără obligații, dar cu promisiunea că vei înțelege mai bine dinamica familiei tale. Dacă simți că ai vrea să obții mai multă claritate, programează acum o conversație cu mine!

Sunt fericită și onorată să fac această muncă, pentru că toți ne luptăm și avem nevoie de ajutor. Eșți binevenită să mă contactezi.

SIMTE magia sarbatorilor

start@delightfullyparenting.com (Delightfully Parenting) — Fri, 08 Dec 2023 13:35:13 GMT

Hai sa recunoastem adevarul, sarbatorile pot fi stresante. Exista aceasta asteptare de la aceasta perioada sa avem parte de bucurii, rasete si voie buna. Dar daca nu te regasesti, ba chiar te gandesti ,,Eu nu simti bucuria" - nu esti singura! Poate esti una dintre acele mame care in secret iti doreste ca renii lui Mos Craciun sa o rapeasca si sa o duca la Polul Nord pentru cateva zile de liniste, fara sa fie intrerupta din secunda-n secunda.:))

Realitatea e ca nu avem nici o sansa de vreo escapada miraculoasa, atunci hai sa vedem ce putem face pentru a ne pastra calmul in perioada sarbatorilor.

Suntem generatia de parinti care invata sa faca lucrurile diferit. Iar una schimbarile majore pe care incercam sa le practicam este acceptarea sentimentelor celor mici. Ne educam despre inteligenta emotionla alaturi de copiii nostri si asta este minunat! Invatam sa ascultam sentimentele lor puternice, stiind ca nu au, inca capacitatea de continere si autoreglare. Insa, ceaa ce am observat, lucrand cu mame din diferite colturi ale lumii, este ca adesea uitam sa tinem companie propriilor sentimente. Cu toata iubirea si cele mai bune intentii, oferim spatiul de care micutii nostri au nevoie pentru exprimarea sentimentelor, dar adesea, omitem sa ne tratam propriile sentimente cu aceasi deschidere, acceptare si compasiune. Fara empatie de sine, ajungem sa ne simtim epuizate si coplesite. Autoempatia este o superputere pe care te invit s-o cultivi. In acest articol vei descoperi tehnica SIMTE, pentru a te ajuta sa intruchipezi empatia de sine in momentele stresante.

Cand cel mic se simte trist si suparat, ii transmiti: ,,Sunt cu tine. Nu esti singur in aceste sentimente.”

Dar cand tu te simti trist si suparat, care este dialogul interior? Poate te gandesti :,,Nu ar trebui sa fiu trista. Nu am de ce sa ma simt trista.’’ Suna de parca am putea alege ce sa simtim.

Adevarul e ca nu putem schimba sentimentele, dar ne putem imprieteni cu ele. Putem sa stam cu ele, sa le simtim si sa le tinem companie. Cu cat le acceptam si le dam voie sa fie, cu atat se vor dizolva mai usor. Cand opunem rezistenta: ,,Nu ar trebui sa fiu trist’’ , sentimentul devine mai puternic.

Cu cat recunosti si accepti aceste sentimente ca fiind o parte din tine- nu tot ceea ce esti - va fi deveni mai usor de gestionat. Cel mai simplu mod de a recunoaste si accepta sentimentele este un ,,Salut!”. Stiu, poate suna amuzant, dar te provoc sa incerci! Tot ceea ce trebuie sa faci este sa tragi aer adanc pana in sezut si sa-ti spui in gand :,,Buna, …(sentiment)’’.

Stiu ca pentru multi dintre noi numirea sentimentelor poate fi chineza:))

Daca numirea sentimentelor si identificarea emotiilor este un exercitiu strain, te invit sa incerci metoda SIMTE.

Gandeste-te la sentimentul cel mai intens din preajma sarbatorilor, poate ca e stres, anxietate, tristete, singuratate. Inchide ochii si incearca sa numeste ceea ce simti. Daca nu reusesti sa numesti sentimentele, poti folosi metafore precum: ,,simt un gol in stomac” , ,, Simt o apasare in piept” etc.

(Urmatorul exercitiu este o adaptare a tehnicii SIMT din metodologia Connected Parenting, cursul transformational pentru parinit constienti care va fi lansat curand. Abia astept sa impartasesc cu tine proiectul meu de suflet!)

Acronimul SIMTE reprezinta:

S -senzatiile fizice- descrie ceea ce simti in corp: ,,Gol in stomac”

I - invita acest moment, ca pe o lectie - recunoaste partea din tine care vrea sa se simte vazuta.

Poti spune in gand: ,,Buna, gol in stomac.’’

M - mentioneaza ce altceva mai simti si valideaza-ti experienta: ,,Are sens sa ma simt stresata, ingrijorata si coplesita. Uite cate am de facut cu pregatirea pentru sarbatori.”

T - transmite-ti o afirmatie :,,Sunt o mama buna, chiar daca nu am apucat sa fac si cozonaci”.

E - eticheteaza nevoile de baza: ,,In acest moment asi avea nevoie de sprijin, odihna, cooperare.”

Activitate zilnica: Verifica de-a lungul zilei ,,Cum se SIMTE corpul meu?”

Poti sa-ti pui un reminder pe telefon sau post-it uri prin casa ca sa-ti amintesti.

Adesea sentimentele care iasa la suprafata intr-un comportament reactiv sunt cele care in trecut au fost ignorate in mod repetat. Prin acest exercitiu poti practica recunoasterea, validarea si acceptarea acestor sentimente. Dureaza doar cateva secunde si ne pregateste pentru coplesirea si haosul din timpul sarbatorilor.

Empatia de sine si practicarea simtirii este ca mersul cu bicicleta:)

La inceput mergi incet. Trebuia sa fii atent la fiecare miscare. Pe urma, devine automat.

La fel cum nu poti invata sa te dai cu bicicleta cand te fugareste o haita de caini si pratica de a verifica zilnic(in diferite momente ale zilei) cum se SIMTE corpul tau. Practici aceasta noua abilitate de a fi constienta de cum se SIMTE experienta interioara inainte, momentele mai putin stresante, asftel in momentele coplesitoare aceasta tehnica va deveni raspunsul tau automat. Simt stres, furie, anxietate - recunosc aceste sentimente si imi spun o afirmatie incurajatoare - sentimentul devine mai usor de gestionat. Sper ca aceasta tehnica sa iti fie utila si sa ai sarbatori minunate!

Daca ti-a placut acest articol si stii pe cineva caruia i-ar fi utile aceste informatii, mi-ar placea daca l-ai impartasi! Multumesc pentru ca esti aici cu mine in aceasta calatorie!

Cum ne putem pregăti copilul pentru perioada sarbatorilor?

Sat, 02 Dec 2023 13:29:30 GMT

Perioada sărbătorilor poate fi solicitantă atât pentru cei mari cât și pentru cei mici. Ne putem aștepta la mai multe tantrumuri și stări emoționale intense, greu de gestionat, din cauza programului schimbat din această perioadă.

Știu că aceste momente de dereglare emoțională nu sunt tocmai plăcute. Îți dorești să stai cu familia și să aveți sărbători liniștite, însă cine s-ar fi gândit că un cadou greșit poate schimba toată atmosfera. Asta e viața cu copii mici. Imprevizibilă, intensă și provocatoare. Oricât de complicată ar părea, nu va dura o vesnicie.

In acest articol vei găsi câteva idei pe care le poți implementa chiar azi pentru a te bucura de sărbători mai liniștite.

Pregătește-l dinainte pentru ceea ce va urma

Dacă este cazul, anunță-l din timp despre schimbarea de planuri. Spune-i unde veți merge și cine va fi acolo. Dacă vine cineva în vizită, asta înseamnă că va trebui să-și împartă jucăriil. Faceți un plan împreună. Puteți pune deoparte jucăriile pe care nu vrea sa le imparta cu ceilalți.

Dacă plănuiți să călătoriți cu avionul, spune-i despre ce va avea și nu va avea voia să facă în timpul călătoriei, și când veți pleca.

Dacă vor veni rudele în vizită își vor petrece noaptea la voi, spune-i despre astea. Toate aceste discuții îl vor ajuta pe cel mic să-și imagineze cum va fi situația, ceea ce îl va ajuta să-și formeze abilități pentru a face față situației. Încearcă să nu-l laşi să fie luat prin surprindere. Dacă te gândești, durează așa de mult ca sa il pregatesc dinainte. Din experienta, fie îmi petrec timpul pregatindu-mi copilul pentru ceea ce va urma, fie îmi va lua timp ca sa gestionez explozia emoțională. În acest caz, aleg prima varianta.

2. Crează un desen cu perioadă sărbătorilor

O idee buna pentru ne ajuta copiii în a se pregăti pentru perioada care urmează este să facem un desen. Poate te gândești:,,Dar va dura tare mult. Chiar nu am timp și pentru asta.” Are sens să spui asta. Însă, gândește-te cât timp îți va salva și de cati nervi te va scuti dacă ești proactiva.

O alta metoda de a-l pregăti pe cel mic în perioada sarbatorilor este prin a pune întrebări empatice și curioase despre situațiile specifice care pot apărea:

“Mă întreb, cum va fi pentru tine când vărul tău va dori să se joace cu jucăriile tale?”

Chiar dacă nu vine cu un răspuns sau vreo idee, se gândește. Nu va mai fi o surpriză. Se clădesc noi circuite în corpul și în mintea lui. De multe ori uităm ce putere pot avea aceste pregătiri, doar pentru că cei mici nu au reacției la care ne așteptăm. De multe ori, dacă cel mic nu pare interesat de aceste întrebări, renunțăm. Defapt, prin aceste întrebări pregătim terenul pentru el. Nu punem aceste întrebări pentru a primi răspunsuri satisfăcătoare de la cei mici, o facem pentru a-i pregăti ca să ia în considerare și să anticipeze situațiile care pot apărea.

, ,Sunt curioasă, cum vei reacționa când vărul tău îți va lua jucaria din mână? Sau când vrei să smulgi jucăria cu care se joacă vărul tău? Simți această urgență în corp și mâna ta vrea să smulgă repede. Mă intreb, ce poți face în schimb?”

Vrem să-l pregătim în avans și să-l ajutăm să-și clădească strategii de adaptare sănătoase pentru situațiile care pot apărea în perioada sarbatorilor.

, ,Mă întreb, cum te vei simți dacă nu vei primi jucăria pe care ti-o dorești?”

Îl pregătesc în avans pentru posibilitatea de a se simți dezamăgit. Atfel, el va fi mai puțin surprins de această situație.

Important este să punem aceste întrebări în momente de conectare. Ca să nu pară ca un interogatoriu, ci mai degrabă ca o conversație.

3. Umple paharul cu iubire

În această perioadă suntem copleșiți de lista cu lucruri de făcut și aglomerate până peste cap. Pentru că facem foarte multe lucruri pe telefon, petrecem mult timp pe telefon. Avem de făcut comenzi, vorbit cu alți membrii ai familiei și programări de stabilit . Copiii nostri simt asta. Pentru ei conexiunea este o chestie de viață și moarte. Când nu se simt conectați, sistemul lor intră în alertă. Ca și cum ar fi în pericol. Știm că multe dintre comportamentele nedorite se întâmplă când aceștia se simt deconectați de părinți, iar părinții sunt distrași.

De aceea, mai ales în aceasta perioadă, este absolut necesar să ne facem timp pentru a le oferi atenția noastra nedivizată şi să intrăm în lumea lor pentru câteva minute pentru a umple paharul cu iubire. Fiecare familie este diferită. Tu te cunoști cel mai bine pe tine. Tu îți cunoști cel mai bine familia și programul. Vezi dacă poți avea cel puțin 5-10 minute, fără ecrane cu fiecare copil în parte. Ideal ar fi o oră, dar avand in vedere viețile încărcate pe care le avem, acest lucru poate părea imposibil în anumite zile. De aceea, stabilește ce este rezonabil pentru tine. Fă din asta o prioritate, mai ales în perioada sarbatorilor. Alocă o perioadă de timp în care să uiți de tine și să-l lași pe el să ,,conducă ” distracția. Va face diferență!

Deși sună simplu:,,Joacă-te cu copilul tău”, pentru mulți părinți joaca poate fi o provocare. Dacă doar gândindu-te la ,,Trebuie să mă joc el. Încă un lucru pe lista cu treburi de făcut!” - reflectă care este percepția ta despre joacă. Care sunt gândurile tale legate de ,,ce înseamnă să te joci”. Poate în copilăria ta ai auzit :,,joaca este o pierdere de timp.”, ,,Fă ceva. Doar te joci toată ziua!”. Chiar dacă joaca este munca copilului, auzind aceste afirmații, le-ai înregistrat și acum iti afectează apetitul de joacă.

Pentru mine, joaca înseamnă împărtășirea bucuriei.

Nu înseamnă că trebuie să faci ceva.

Poate fi o simplă alegere de a-ți lăsa telefonul in altă cameră și stai să îți privești copilul cum se joacă. Te va ajuta să iei o pauză și să te încarci. Nu trebuie să devi un comediant sau să inventezi activități demne de Pintrest. Pur și simplu ești acolo cu copilul tău și îl lași să conducă jocul. Ține minte: Copiii sunt maeștrii ai jocului. Nu trebuie să te dai peste cap ca să-ți distrezi copilul. Nu despre asta e vorba în a umple paharul cu iubire. Tot ce trebuie să faci este să te predai momentului. Să te bucuri de compania copilului tău și să uiți noțiunea timpului.

Este mai mult despre a fi, decât despre a face.

Singura regula este fără distrageri(fără telefon) - asta îi va comunica copilului tău că este important. Dacă ai mai mulți copii, este de recomandat s-o faci cu fiecare copil în parte. Îi poti comunica copilului:,,Acesta va fi timpul nostru împreună în care vom face ceea ce-ți dorești.” Poți stabili niște reguli generale pentru acest timp:,,Nu ai voie să mă pui să mănânc ceva sau să fac lucruri periculoase.” Timpul acesta va umple paharul cu iubire pentru a avea rezerve pentru sărbători.

4. Atentie, cadourile pot fi o dezamăgire

Când mă gândesc la cadouri, îmi imaginez ceva plăcut. Însă, sunt sigură ca ai primit cel puțin o data un cadou total neinspirat și te-ai gandit: ”Nu-mi place deloc!”

Cu toate astea ai zâmbit, poate nenatural și ai mulțumit.

Acesta e în cazul nostru, al adulților, având abilități avansate pentru reglarea emoțiilor. Cel puțin așa ar trebui.

Ce se întâmplă în cazul copiilor?

Poate și-a dorit o mașină de curse și a primit un tricou. Sentimentul de dezamăgire l-a luat prin surprindere.

Poate te gândești, la fel cum m-am gândit și eu: ,,Copilul meu este nerecunoscator.”

Copilul nu poate fi nerecunoscator. Pentru ca sentimentele nu pot sa nu existe. Putem doar sa ne uităm mai in profunzime pentru a vedea sentimentele care exista. Ce ar putea simți în acel moment? Poate dezamăgire, furie, gelozie.

Nu putem simți empatie și recunoștință până când nu gestionăm, prima dată, emoțiile primare precum dezamăgirea, furia, tristețe etc. Trebuie să ne reglăm emoțiile primare primă dată pentru a ne arăta emoțiile prosociale.

Pentru a-i ajuta pe cei mici să-și regleze sentimentele și a simți recunoștință în cele din urmă, putem să-i pregatim dinainte: ,,Deschiderea cadourile poate aduce sentimentele inconfortabile si este in regula. Voi fi cu tine.”

Deschiderea cadourilor îl poate surprinde pe cel mic cu sentimente la care nu se aștepta. Iar cand acel sentiment este dezamăgirea - asta ne poate copleși pe oricare dintre noi.

Să luăm situația de mai sus: Copilul își dorește o mașină de curse și când deschide cadoul vede că a primit un tricou. Normal că se va simți dezamăgit.

Hai să normalizăm faptul că cei mici(şi mari:)) se pot simți dezamăgiți când primesc altceva decât şi-au dorit. Asta nu înseamnă că este ceva greșit. Acestea sunt situații care se pot întâmplă de sarbatori și e ok!

Copilul spune: ,,Nu vreau asta! Nu-mi place asta”. În loc de a spune: , ,Hai nu fi supărat. Uite ce faina e și asta!” (i nvalidează experiența)Încearca să transmiți empatie nonverbală și o privire iubitoare: ,,Te aud. Îți doreai altceva. Este una dintre acele momente în care nu primești cadoul pe care ți l-ai dorit.” (Normalizam. Nu judecăm)

Altă situație care poate apărea: ,,nu-i corect! Sora mea a primit…”

In loc de:, ,Dar ce ai primit tu e mai fain. Chiar nu trebuie să faci atâta zarvă din asta! Puteți face schimb de cadouri!”

Poți încerca: ,,Oh, te aud, vrei același cadou. Chiar dacă în casa noastră împărțim jucăriile, îți dorești să primești același cadou ca și sora ta.” (Empatizăm. Nu rezolvăm)

De multe ori, chiar și în cazul adulților, zicala ,,iarba este mai verde pe partea cealaltă” poate fi adevărată.

Empatizăm: ,,Te aud. În comparație cu ce a primit sora ta, cadoul tău pare să fie mai puțin interesant. Și mie mi se poate intampla asta. E in regula.”

Ce poti sa faci dacă reacția escaladeaza și începe să țip, să arunce?

Îi poți comunica: ,,Te voi lua pe sus și vom merge împreună în cameră, unde voi sta cu tine până te liniștești.”

Poate în această situație te simți declanșată de comportamentul copilului tău. Ceea ce poate fi declanșat de gânduri precum:,,Sunt un părinte rău care crește un copil răsfățat. Nu este nerecunoscator pentru tot ce primește.” Îți poți spune:,, Sunt un părinte bun. Copilul meu este bun. Acesta învață să-şi gestioneze dezamăgirea şi are nevoie de mine să-l sprijin în a-şi trăi sentimentele. Pot s-o fac.”

În aceste momente mai puțin înseamnă mai mult. Poate tot ce e nevoie să spui este:,,Te aud, chiar îți doreai X. Mai sunt câteva cadouri de deschis, poate găsești ceva care să-ți placă.”

Sper ca aceste idei să te inspire și să te ajute să ai sărbători mai liniștite și fericite alături de cei dragi!

Daca ți-a plăcut articolul, nu uita să-l împărtășești cu ceilalți. Iți doresc sărbători fericite!

Parenting de sărbători

Sat, 25 Nov 2023 11:52:05 GMT

Pentru mulți dintre noi, perioada sărbătorilor poate reprezenta magie, încântare, timp împreună cu cei dragi, dar și mult stres, multă agitație și singurătate. Pentru a avea sărbători cât mai liniștite, iată câteva idei pe care le poți implementa chiar azi pentru a te bucura mai mult de perioada care urmează.

În acest articol voi aborda pregatirea noastra, in calitate de părinți, iar în urmatoarele articolele, voi scrie despre cum îi putem pregăți pe copilașii noștri.

De ce am ales să începem cu noi? Pentru că parentingul conștient, începe cu noi, părinții(de aceea abordarea mea este centrată pe părinte). Noi suntem cei care putem conștientiza și întruchipa calitățile unui lider benevolent.

La fel cum ne pregătim copiii, înainte de vizita la medic - explicându-le la ce să se aștepte, ce se va întâmplă acolo și cum este posibil să se simță - la fel avem nevoie să ne pregătim pe noi înșine. Toate pregătirile din perioada sărbătorilor: gătitul, cumpărăturile, curățenia pot reprezenta momente cu adevărat tensionate. Vrem să ne pregătim emoțional pentru ceea ce va urma. Da, vom simți stres, rușine, furie și chiar gelozie în aceasta perioadă. Și este normal. Vrem să acceptăm și să ne dăm voie să simțim toate aceste sentimente. Pe măsură ce ne dă m voie să ne sim ț im sentimentele neplăcute, cu atât ne mărim capacitatea de a ne simți și sentimentele plăcute.

Pentru fiecare dintre noi, această perioadă de sărbătoare are semnificații diferite.

Te invit s ă -ti oferi câteva momente de reflecție, pentru a răspunde la următoarele întrebări:

Tu cu ce asociezi perioada sărbătorilor?

Poate, pentru unii dintre noi, această sărbătoare este semnific ă adunare mare de familie, cu masa plină de bunătăți, cu mirosul cojilor de portocale și a scorțișoarei. Ce inseamnă pentru tine?

Care era atmosfera în casa în perioada sărbătorilor?

Pentru unii dintre noi, poate era o atmosferă de armonie, pentru alții, poate era una cu mult stres si conflict.

Când te gândești la perioda Crăciunului și al Rvelionului, ce sentimente iți umple sufletul?

Pentru unii dintre noi poate fi bucurie, pentru alții tristețe.

Observi cum, doar reflectând și amintindu-ți aceste situații, corpul își schimbă starea?

De aceea vrem să legăm aceste amintiri cu noi abilități de a face față. Pentru a reuși asta, vrem să știm la ce ne putem așteaptă, ca să evităm surprizele. Vrem să scoatem la iveală triggerele(declanșatorii) si să ne pregătim pentru ele.

Dacă știu că voi avea anumiți membrii ai familiei în vizită, care vor comenta despre comportamentul copilului meu, despre cât și cum mănâncă, despre alegerile mele parentale - vreau să mă pregătesc dinainte pentru scenariile respective.

Astfel când aud :,,Hai, dă-i un pupic mătușii”, să pot rămâne obiectivă și pot răspunde într-un mod în care respect autonomia copilului meu și intenția binevoitoare a mătușii. Să nu devin declanșată de insistența mătușii, ci să înțeleg perspectiva ei, cât și nevoile copilui meu.

Poate pentru unii dintre noi un astfel de scenariu este declanșator, în timp ce pentru alții e în regulă.

Important este să știi ce te declanșează cel mai tare în jurul sărbătorilor.

Un alt exemplu: stai pe social media, iar acolo vezi o grămadă de poze perfecte în această perioadă. Vezi familii îmbrăcate impecabil și asortați de la mic la mare, zâmbind larg la cameră - în momentul aceasta, poate chiar inconstinet, te poți gândi ,,Noi de ce nu putem?”

Acum , uitându-ne la partea cealaltă, ce nu se vede este că acel shooting a durat 2 ore, plus vreo 5 ore de pregătire. Nu se vede tot stresul dinainte de a face acel moment posibil.

Doar văzând acele poze, în timp ce poate nici nu ai apucat să faci un duș, îți schimba starea. Incepi să te compari, poate chiar fără să-ți dai seama.

Fix în acest moment, copilul tău vine lângă tine și iți cere un pahar cu apă. Când te duci să-i dai apa, începe să se târească pe jos, urlând că el vrea paharul verde, iar tu ai in mână paharul galben. Simiți cum iți fierbe sangele-n vene si reacționezi. Defapt, în acel moment, este posibil să nu reacționezi la ceea ce se întâmplă, ci reactionezi la sentimentele și gândurile tale. Toate acele sentimente adunate în interiorul tău doar privind la aceste poze perfecte de pe social media, te pot face să răspunzi reactiv.
Daca te regăsești în exemplul de mai sus și te simți tristă sau geloasă, gândindu-te ,, nu sunt un părinte bun'' , pentru că nu aveți poze asortate de sărbători, poți să folosi urmatoarea afirmație:

,,Sunt un părinte bun, chiar daca nu avem poze fancy pe social media”.

Hai să vedem ce altceva ne mai poate declanșa în jurul sărbătorilor:

Curățenia. Da:)) asta e zilnic, însă de sărbători poate fi imposibil de întreținut până vin invitații.

Ce ne mai poate declanșă?

Întâlnirea cu rudele care compara copiii intre ei “cine mănâncă mai mult” ,,al cui copil e mai deștept/cuminte/frumos" etc.

Corpul nostru iubește să îi putem prezice ce vă urma. Se simteîncrezător:,,Uite câte știu despre mine”. Evenimentul se simte mai familiar. Ne face să ne simțim în siguranță. Astfel ne creștem reziliența.

La fel cum am mai menționat în articolele anterioare și în postările pe social media: Sentimentele stau la baza comportamentelor noastre, iar noi reacționăm în funcție de cum se simte acel sentiment.

Acum, daca ești aici, sunt sigură că și tu ești în această călătorie de a-ți ne extinde capacitatea de a-ți accepta sentimentele și de a-ți gestiona reacțiile mai bine. Pentru că nu putem controla ce simțim, putem doar să ne controlam reacțiile că răspuns la ceea ce simțim.

Iar reacția noastră variază în funcție de cât de surprinși ne simțim în acele momente.

De exemplu: când vin rudele în vizită și cineva face o remarcă despre ,,cât și cum mănâncă” fiul meu, știu că asta mă vă declanșa. Iar în perioada sărbătorilor va fi inevitabil. Așa că mă pregătesc dinante să accept aceste sentimente care vin la pachet cu sfaturile binevoitoare și să merg mai departe.

Când nu ne simțim pregătite pentru ceea ce urmează să simțim, ne poate determina să reacționăm și mai tare. Când ne simțim furioși, vrem să înțelegem și să acceptăm acest sentiment. Să știm la ce ne așteptăm de la noi înșine când ne simțim astfel. Astfel, ne pregătim și învățam despre noi.

Un alt aspect important despre triggere : se activează în funcție de credința negativă pe care o evoca despre noi. De fiecare dată când ne declanșează ceva este pentru că o credință negativă despre sine a fost activata în jurul triggerului respectiv.

Adesea în timpul ședințelor de coaching, când întreb mamele ce gândea despre sine, înainte de a țipa la copil, revin la suprafață credințe precum:, ,nu sunt în stare”, ,,nici măcar nu pot să-mi conving copil să ne încalțe...sunt un părinte incompetent”.

Revenind la exemplus de mai sus, legat de remarca rudelor despre cât mănâncă fiul meu la masa de sărbători. Aceste cuvinte pot evoca gânduri precum ,,Nu sunt un părinte bun pentru că nu-l pot face pe fiul meu să fie cel mai mâncăcios.” sau ,, Sunt incompetentă când vine vorba despre apetitul copilului meu. Uite ce bine mănâncă varu-so.”

Dacă știu că acest gând îmi va răsari în minte în acel moment, iar acest lucru mă vă declanșa, atunci pot să mă pregătesc dinainte și să aleg ce vreau să cred despre mine în acel moment: ,,Ce gând îmi poate fi de folos în acel moment?", "Ce vreau să cred despre mine că părinte?"

Afirmatie: ,,Valoarea mea că și părinte nu depinde de cantitatea de mâncare consumată de copilul meu,”

Te invit să personalizezi afirmația in funcție de triggerul tău:

,,Valoarea mea ca și mamă, nu depinde de… (comportamentul copilului)”

,,Un lucru de care sunt sigură despre mine, ca mamă, este că încerc să mă conectez cu copilul meu și învăț abilitați noi în fiecare zi.”

Acesta este termenul de comparație pe care îl am în capul meu. Nu este în funcție de ceea ce spun ceilalți sau ce vad pe social media. Ideal ar fi că să ne comparăm cu noi înșine in locul pozelor perfect editate de pe social media sau cu așteptările nerealistice ale unor rude.

Revenind la triggerele tale. Identifică cel mai mare declanșator al tău și pe urmă, gândește-te, ce mesaj de liniștire te-ar ajuta pentru acel gând.

Dacă triggerul tău este în jurul curățeniei și al dezordinii. Iți poți spune:

,,Chiar dacă avem dezordine în casă. Sufletul meu este curat. Suntem bine așa.“

În următoarele zile până de sărbători, Vizualizează acel moment în care te întâlneșți față-n față cu triggerul tău. Cum se simte? Imaginează-ți fiecare detaliu și oferă-ți acel mesaj de liniștire. Doar imaginandu-ți aceea scenă, corpul își schimbă starea. Ca și cum ai fi deja acolo, la masa cu toate rudele, cu mirosul de mâncare și râsete de copii în spate. Mătușa iți spune, de exemplu ,,Copilul tău nu a mâncat nimic. Uite ce slab e” , iți repeți afirmația: ,,Valoarea mea ca și mamă nu este definită de cantitatea de mâncare consumată de copilul meu”, înainte de a răspunde mătușii pe un ton calm și prietenos: ,, Știu, este prea încântat pentru a sta la masă, acum vrea să se joace cu verișorii și toate jucăriile noi. Sunt sigură că va mânca mai tărziu. Copilul meu mănâncă cât are nevoie."

Care este triggerul tau cel mai mare in preajma sarbatorilor? Scrie-mi în comentarii!

Cum să educi fără pedepse: Înțelegerea comportamentului copiilor

start@delightfullyparenting.com (Delightfully Parenting) — Sat, 11 Nov 2023 17:03:34 GMT

Toate comportamentele sunt o strategie de comunicare pentru a îndeplini o nevoie, a proteja o valoare ori a atinge un țel, iar toate comportamentele problematice au la bază sentimente intense, greu de gestionat. Rolul nostru nu este să ,,scăpam" de comportamentul problematic prin pedepse, certuri sau ignorare, ci să-l ajutăm pe cel mic să-și dezvolte abilități pentru a gestiona sentimentele intense și a le comunica într-un mod nonviolent.

Pentru a înțelege comportamentul celui mic, primul pas este să separăm comportamentul de sentimentele, nevoile, gândurile și starea care stă la baza lui. Pentru a fi mai ușor de pus în aplicare, imaginează-ți un copac. Trunchiul și ramurile lui reprezentând comportamentul -acțiunea pe care o vedem la suprafață - iar, rădăcinile lui - ceea ce este sub pământ - reprezentând sentimentele, nevoile, gândurile, credințele și contextul situației.

Copilul meu tocmai a lovit un alt copil în parc. Ce este asta? O acțiune, este un comportament dificil. Ceea ce se află sub acest comportament sunt sentimentele intense și nevoile neîmplinite. Acest comportament reflectă starea sistemului nervos, cât și gândurile și credințele despre sine.

Copilul meu tocmai mi-a aruncat cheile în gunoi. Ce este asta? O acțiune, un comportament care, se poate simți ca fiind sfidător, dar sub el sunt nevoi și sentimente tandre.

Acum, haide să privim aceste comportamente problematice prin prisma curiozității pentru a înțelege mesajul și sentimentele care stau la baza lor.

Copilul meu a lovit. Poate se simțea frustrat, furios sau poate nu se simțea în siguranță, iar corpul lui a intrat modul de luptă sau fugă. Toate aceste sentimente intense, au fost prea grele de gestionat pentru el și au rezultat în acest comportament.

Acum, poate te gândești ,,Ei bine, atunci îl las să facă ce vrea?"

Primul pas în a-l ajuta pe cel mic să-și dezvolte abilitați de gestionare a sentimentelor este să acceptăm toate sentimente, în timp ce unele comportamente sunt problematice. Vrem să recunoaștem adevărul că nu există sentimente negative, rele sau greșite. Pur și simplu nu putem alege ce să simțim. Putem alege cum vrem să acționam ca răspuns la ceea ce simțim. În mod ironic, sentimentele pe care nu le putem regla, iasă sub forma unor comportamente dificile.

,,Nu am putut să-mi gestionez frustrarea și am lovit . Nu am putut să-mi gestionez furia și am aruncat.”

Comportamentul ne arată că sentimentul nu a putut fi reglat. De multe ori uităm să separăm sentimentele de comportament și încercăm să scăpam de ambele. Spunem copilului: ,,Ești pedepsit! Plecăm acasă pentru că nu știi să te comporți!”

Credem că prin acest fel răspundem comportamentului, dar ceea ce aude copilul este ,,Nu e voie să mă simt furios. Sentimentele mele nu sunt sigure și permise. Este ceva în neregulă cu mine. Sunt nedemn de iubire." Vrem să-i învățam pe copii noștri că este în regulă să te simți furios, nu e nici o problemă cu a te simți furios, problema nu este cu a simți, problema este cu comportamentul.

Asta înseamnă că treaba mea, în calitate de părinte este să-l ajut să-și gestioneze furia, încât să nu iasă prin comportamente nedorite. Provocarea este lipsa abilitaților de a gestiona aceste sentimente intense, care duc la aceste comportamente problematice.

Când reușim să privim dincolo de comportamente pentru a înțelege sentimentele, gândurile și nevoile din spate, îi susținem în reglarea emoțională. Astfel îi sprijinim pentru a reveni la calm și îi ajutăm să se simță bine la interior, iar pe noi ne ajută să nu luăm comportamentul personal.

Acum este momentul să pui în aplicare informațiile menționate mai sus. Acest exercițiu te vă ajuta să-ți consolidezi cunoștințele și să începi să priveșți dincolo de comportamentul copilului tău.

Trage o linie orizontală. Deasupra liniei desenează un copac=comportament și sub linie desenează rădăcinile=sentimente intense.

Acum, gândește-te la un comportament problematic al copilului tău. Poate a lovit un alt copil în parc, poate și-a zgâriat sora ori te-a mușcat pentru că ai refuzat să-i mai dai ciocolată.

Comportamentul care se vede la suprafață: lovit, zgâriat, mușcat.

Dar, întreabă-te: ,,Ce s-ar putea afla sub acest comportamente? Ce încearcă să-mi comunice?"

Gândește-te la sentimentele copilului tău. Ce putea simți copilul tău în acel moment? Poate frustrare pentru că celălalt copil din parc nu voia să-i dea jucăria. Poate gelozie față de sora lui. Poate furie pentru că voia ciocolată foarte mult și nu a primit.

Vrem să empatizam și să validăm aceste sentimente, în timp ce menținem limita cu fermitate. Toate sentimentele sunt binevenite și unele comportamente sunt dificile.

Amintește-ți, c ând separăm sentimentele de comportament, putem să vedem bunătatea din interiorul copiilor noștri, iar comportamentul ne arată faptul că sentimente mult prea intense nu au putut fi reglate în acel moment. Această distincție, ne ajută să ne privim copiii dincolo de comportamentul problematic. Un copil care mușcă, zgârie, lovește nu este un copil rău, ori care face rele și nu face astea intenționat. Este un copil care are nevoie de sprijinul nostru pentru a-și regla sentimentele.

Când ai de-a face cu un comportament problematic, poți vizualiza aceast copac, unde trunchiul și crengile reprezintă comportamentul dificil și rădăcinile sunt sentimentele, nevoile nesatisfăcute, gândurile, credințele despre sine, nivelul de dezvoltare la care se afla, starea sistemului nervos și stilul de atașament din acel context.

Sper ca această imagine să-ți servească că o resursă în a separa comportamentul copilului tău de bunătatea din interiorul lui.

De la certuri la colaborare: Cum să schimbi tiparele parentale pentru o relație mai sănătoasă cu tine și copiii tăi"

Sat, 28 Oct 2023 14:35:19 GMT

O mămică mi-a scris: ,,Bună! Începând de încă de dimineață, urlu într-una pe fetița mea. Mi-e rușine și mă simt atât de vinovată. Încerc să mă schimb, dar cu tot efortul, parcă tot nu reușesc."

Dacă și tu te regăsești în povestea acestei mame, vreau să știi că schimbarea tiparelor durează luni, poate chiar ani. Însă, vreau să știi că nu e niciodată prea târziu pentru a schimba asta ȘI chiar dacă se întâmplă să-ți pierzi cumpătul, poți repara.

Imaginează-ți că ai început un curs de limbă străină, să spunem germană. Te-ai aștepta să vorbești cursiv după prima oră? Nu! Dacă reușești să spui ,,Bună, numele meu este...' e fabulos! Practic, când învățăm să vorbim limbajul sentimentelor și nevoilor, în locul reactivității, învățăm o nouă limbă. Dacă până acum, de fiecare dată când am experimentat emoții copleșitoare sau am greșit, am fost pedepsiți, certați, rușinați, criticați, ignorați, respinși, judecați etc., am învățat că aceste experiențe nu sunt sigure. Și vrem să scăpăm de acest disconfort.

Știi ce mai stă în calea schimbării noastre?

Vinovăția. Invinovățindu-ne pentru că am țipat, pentru că nu am reacționat precum ,,trebuie" nu ne ajuta. Vom omite progresul. Nu vom reuși să vedem acele momente în care AM REUȘIT să vorbim calm și asertiv, fără să țipăm. Micile momente de victorie în care ne simțim mândre de felul în care am răspuns.

Spune-mi, când te-ai uitat, ultima oară la reușitele tale ca părinte? Dacă răspunsul tău este ,,niciodată" sau ,,a trecut ceva timp", o poți face chiar acum. Găsește o interacțiune cu copilul tău în care te simți mândră pentru felul în care ai răspuns. Permite-ți să simți această stare pentru câteva clipe. Apoi, analizează ce a mers bine în ziua respectivă. Îmi place să numesc asta drept călătoria eroului. Îți urmărești experiențele de-a lungul zilei. Ce a contribuit la succesul tău? Ai apucat să faci un duș, ți-ai băut cafeaua liniștită, ai vorbit cu o prietenă, ai mâncat și ai dormit cât aveai nevoie, ai primit ajutor cu treburile casnice? Toate acele experiențe au contribuit la reușita ta. Găsește acel ritm, acele rutine și obiceiuri care se potrivesc familiei tale.

Revenind la vinovăție. Adevărul este că nu vom putea scăpa niciodată de vinovăție. Știi ce putem face în schimb? Putem să ne 'împrietenim' cu ea. Să învățăm să acceptăm acest sentiment și s-o tratăm prin prisma curiozității. De ce? Deoarece curiozitatea este opusul judecății. Îmi place să-mi imaginez vinovăția ca pe o prietenă băgăcioasă care vine neinvitată la petrecerea mea. În loc să-i trântesc ușa în nas, o invit înăuntru și încerc să aflu care este mesajul ei. De obicei, are intenții bune şi vrea să mă protejeze.

La început - la fel că și atunci când înveți să vorbești o nouă limbă - se vă simți ciudat. Când ceva este nou, nu se simte tocmai confortabil. De aceea suntem atrași de ceea ce ne este familiar, chiar dacă, uneori nu este cea mai bună opțiune pentru bunăstarea noastră. Doar prin alegeri conștiente putem progresa și schimba tiparele care nu ne mai servesc în procesul de creștere.

Cum putem să ne urmărim progresul în calitate de părinti?

Stabilind obiective mici și măsurabile. Un obiectiv precum: ,, Nu voi mai țipa niciodată." Este prea mare și (între noi fie vorba) nerealist. Ceea ce poate duce la scăderea motivației: ,,Toată treaba asta cu parentingul modern este prea complicată. Nu este pentru mine. Nu pot să mă abțin din a țipa orice aș face! Asta e. Simt că eșuez ca părinte…și-mi rănesc copiii". Acum, haide să ne focusăm pe ceva mai specific și măsurabil: ,, Când copiii mei se ceartă(iar) pentru aceeași jucărie. Voi pune mâna pe inimă și voi trage aer adânc în piept înainte să intervin în cearta lor" Pentru a-mi asigura succesul vreau să practic această nouă abilitate ÎNAINTE de momentul stresant.

Cum facem asta?

Practicăm în momentele mai puțin stresante. Atunci când suntem relativ liniștite și raționale. Un exemplu recent: băiatul meu mi-a cerut să-i duc trotineta. Știu că-l poate duce și singur, dar înainte să-i spun ceva, trag aer adânc în piept și pun mâna pe inima. Acesta este situație minoră, așa că exersez reglarea emoțională într-un astfel de moment. De ce? Pentru că vreau să-mi practic această abilitate, în afara momentelor tensionate, când încă mă pot liniștită cu ușurință. Când nivelul de stres din corp este prea mare(prea multă gălăgie, agitație, zgomot, multe de făcut), intrăm în modul de supraviețuire. În această stare, organismul nostru vrea să ne protejeze - intrând în modul de luptă/fugă/îngheț - ne este greu să invățăm abilități noi in această stare. Dacă vorbești mai multe limbi, probabil că ai observat că atunci când te simți obosită, suprastimulată sau stresată, îți este mult mai greu să vorbești într-o limbă străină. Va reveni la suprafață ceea ce este deja adânc în memoria noastră. Astfel, vrem să ne dezvoltăm abilitățile parentale și să ne sprijinim copiii în a le dezvolta pe ale lor, în afara momentelor tensionate, când sunt liniștiți si capabili sa învețe. Când suntem în modul de supraviețuire, avem nevoie de tehnici pentru calmare senzorială. Pentru unii dintre noi câteva guri de aer adânc în piept ajută, în timp ce pentru alții a cânta/fredona ceva sau a sări/alerga este mult mai eficient. O altă modalitate care poate fi utilă este împinsul unui obiect static, cum ar fi peretele sau blatul de la bucătărie pentru input proprioceptiv.

În ebook-ul Antidotul Țipatului, am inclus 11 tehnici practice care te vor ajuta în cultivarea conștientizării de sine și în dezvoltarea abilităților de autocalmare. Sper să-ți fie util și mi-ar plăcea să-mi împărtășești ce te ajută sau te-a ajutat în schimbarea tiparelor parentale.

Căsnicia după copil

Sat, 14 Oct 2023 10:01:51 GMT

Cum să menții conexiunea cu partenerul după copil

După ce s-a născut fiul nostru, una dintre schimbările pe care le-am resimțit, a fost că petreceam din ce în ce mai puț in timp împreună cu soțul . Relația noastră se răcise. Când ne vedeam discutam doar despre cum e bebeluşul: ,,Cât a dormit", ,,Ce-a mai gângurit" sau dacă a avut colici. Conversații despre "noi" nu prea mai existau. Tot focusul era pe copil. Că ființe umane, când nu ne simțim văzuti, auziți, îngrijiți şi înțelesi - mai ales în relațiile intime- apar conflictele.

Amândoi venim din medii diferite și avem așteptări diferite despre cum arată parentajul ideal. Un lucru e sigur: amândoi avem cele mai bune intenții în mintea și în inima noastră pentru copilul nostru. Acesta este frontul comun. Î mi place să- mi imaginez asta ca și cum fiecare dintre noi vine dintr-un ora ș diferit - are experiențele, perspectivele și moduri de operare diferite - iar aceste ,,fronturi comune'' sunt ca niște poduri pe care le clădim pentru a comunica , pentru a ne înțelege mai bine unul pe celălalt și în cele din urmă pentru a ne bucura de armonie.

Fiecare venim cu propriile bagaje emoționale, cu speranțele, dorințele , rănile şi strategiile de adaptare care ne-au ajutat. Când dormim doar câteva ore pe noapte, intrăm în modul de supraviețuire, creierul reptilian se activează , iar raționamentul logic, reglarea emoțiilor şi luarea deciziilor devine mai puțin accesibile. Începe lupta pentru supraviețuire : ,,Eu fac mai mult!", ,, Ba , eu fac mai bine!" , ceea ce ar trebui să fie un front comun - ambii părinți făcând parte din aceaşi echipă - devine o bătălie constantă.

Î mi amintesc o discuție cu una dintre prietenele mele, care era însărcinată la acea vreme şi voia să ştie cum e viața după bebe, mă întreba: „Deci cum e? Cum e viața cu bebeluşul?” și răspunsul era: „Bebeluşul este minunat! Celălalt bebeluş, fiul lui soacră-mea, este mai dificil” :))

Pe atunci credeam că suntem singurul cuplu care trece prin așa ceva. Nu s-a vorbit (cel puț in nu în bula mea) despre cum să navighezi conflictele paşnic, despre cum să comunici nevoile și sentimentele sau despre cum să-ți foloseș ti vocea fără să strigi. Trăiam în acest tărâm magic plin de unicorni, unde cuplurile nu se ceartă. Mai târziu am aflat că din experiențele mele timpurii, învățasem că certurile însemna respingere, cineva poate fi rănit - emoțional sau fizic - iar de aceea obișnuiam să cred despre conflicte că nu sunt sigure și încercam să le evit. Dar asta nu ajuta , ba mai mult contribuia la acumularea frustrărilor și când era deja prea mult răbufneam .

Înainte de a avea copilul, era ușor să evităm conflictele. Zburam amândoi ca însoțitori de bord. Stilul nostru de viață era încărcat, petreceam zile în diferite țări și ne bucuram de libertatea fiecăruia. Dar după sarcină, ceva s-a schimbat. Aveam nevoie să fiu aproape de soțul meu, să petrecem mai mult timp împreună și ceva în mine simțea anxietate de fiecare dată când mergea să-și întâlnească prietenii. Ceea ce era neobişnuit pentru mine . Apoi, în timpul trainingului pentru a deveni coach parental, am învățat despre stilurile de atașament. Totul începea să capete sens. Nu era ceva în neregulă cu mine . Orientarea organismului meu înspre stilul de atașament anxios-ambivalent (preocupat) ieșea la suprafață. După ce am în țeles cum funcționează stilurile de atașament și că în acele momente aveam nevoie de conexiune, de îngrijire și ora specifică la care se va întoarce. S-a rezolvat problema ! Cât este de important să ne cunoaştem pe noi înșine pentru a ne putea îngriji de nevoile tandre și pentru a le putea comunica eficient.

Pe urmă, fiind din generația ,, n- ai de ce să plângi" şi " Pentru că ți-am spus eu" - nu tocmai un model sănătos despre cum să vorbesc despre sentimente și nevoi (ce sentimente?:))) - m-am gândit că trebuie să fiu o super mamă, care face totul singură și că toate acele sentimente ,,negative" , nu trebuie simțite. Credeam că este ceva în neregulă cu mine pentru că simțeam furie, tristețe, rușine, vinovăție, frică și voiam să le evit. Î mi spuneam: ,, Ar trebui să fiu fericită - am tot ce mi -am dorit: soț, casă, copil. Aşa că încercam să încercam să ascund amalgamul de emoții incomfortabile, şi ghici ce? Deveneam și mai reactivă.

Aveam această imagine a unei super mame care are grijă de tot și de toată lumea și care este, de asemenea, senzuală 24/7 - deloc realistic. :)) Mă așteptam la ajutor din parte soțului , dar nu știam cum să-i spun asta . Și, pe de altă parte , când nu știa cum să ajute, se simțea inutil, frustrat și neputincios - ceea ceea ce provoca reactivitate. Modelul " Eu stau toată ziua cu copilul acasă, iar tu vi şi nici măcar nu pot să -l preiei că să fac un duş!" - nu ajuta. El încerca să compenseze în modul lui, dar nu era suficient pentru că amândoi aveam nevoie de apreciere reciprocă, de o legătură, să fim o echipă . Eram amândoi mai concentrați pe lista de lucruri de făcut decât pe relația noastră. Amândoi ne turnam atenția asupra copilului și uităm complet unul de celălalt. Neglijându-ne pe noi înșine și nevoile noastre. Destul de interesant, când ne certam , bebeluşul nostru începea să plângă. Fără nici un motiv aparent. Pe urmă, am descoperit că sistemul nervos al bebeluşilor este imatur, iar aceştia sunt în strânsă legătură cu cel al părinților şi descarcă din starea lor. Poftim! Noi ne dădeam peste cap să-i fie celui mic bine - neglijându-ne pe noi înșine - când defapt, dacă noi suntem bine şi el este bine. Cel mai bun motiv pentru a prioritiza grija de sine!

Acum, revenind la stilurile de atașament şi momentul în care totul a început să aibă sens. Când ne simțim deconectați, pentru creierul și sistemul nervos se simte ca un pericol. Chiar dacă nu este un pericol iminent. Faptul că soțul meu a ieșit cu prietenii fară să - mi spună la ce oră se va întoarce , nu este un pericol real. Dar pentru creierul și sistemul meu nervos se simte ca și cum ași fi fost atacă de un lup. Stilul nostru de atașament este în strânsă legătură cu sistemul nostru de supraviețuire. Este modul în care creierul şi corpul nostru este proiectat să se adapteze și să organizeze informațiile ca să ne asigure supraviețuirea . Modul în care func ționează , este ca să reacționăm la pericol, înainte să ca raționamentul logic să perceapă care este acela. Iar pentru specia noastră , singurătatea , izolarea și nesiguranța se pot simți ca un pericol.

De aceea, maternitatea - o perioada absolut minunată -poate avea momente de singurătate , nesiguranță și izolare, iar asta poate declanșă instinctul de supraviețuire .

Acesta a fost un moment important în relația mea cu mine și cei din jur.

Am înțeles că, în momente de stres, amândoi avem nevoie de conexiune, de apropriere, de mângâiere, chiar dacă exprimăm asta diferit. Certurile părinților , sunt un strigat de ajutor : ,, Mă vezi? Mă auzi? Sunt important pentru tine ? Pot să mă bazez pe tine ? Pot să mă încred în tine ? Sunt pe primul loc în viață ta ? " Iar, marea provocare este să ne antrenăm mintea pentru a vedea dincolo de comportament şi de limbaj.

Soțul meu are un stil de atașament preponderent evitant. Asta înseamna că în momentele de stres are tendința să plece ca să se ,,răcorească". Ceea ce, pentru stilul meu ambivalent, se poate simți ca o respingere. Iar pentru el să stea in acele momente se simte sufocant. Înțelegând că acesta este modul prin care organismul lui a învățat a se descurce în momentele dificile. Este un mecanism de adaptare, care din experiențele lui timpurii a învățat să se autoreglementeze în singurătate. Un fel de „Te vreau, dar lasă-mă-n pace." În ceea ce mă privește, cu un stil de atașament anxios, în perioadele de stres, tânjesc după conexiune și liniștire.

Comunicarea este esențială aici: a avea ora stabilă în care se va întoarce și să se ț in ă de cuvânt este important pentru cineva cu un stil de atașament ambivalent. Acesta este un indicator al încrederii şi oferi siguranță sistemului nervos, care în experiențele timpurii nu a avut parte din conexiune constantă şi predictibilă.

Am învățat că vorbind despre nevoile noastre și despre dorințele noastre este sănătos. Partenerii noștri, nici cu cea mai bună intenție nu pot ştii ceea ce ne face să ne simțim în siguranță, văzuți, liniș ti ți și ocrotiți.

Nu e o noutate faptul că relațiile noastre ne afectează starea de spirit. Când suntem în parteneriat cu soțul sau iubitul, ne înțelegem diferențele și ne comunicăm nevoile, dorințele, gândurile, sentimentele, problemele şi frământările în pace, viața este grozavă. Iar atunci când există un conflict, pentru că este inevitabil. Conflictele ne arată defapt unde mai avem de lucrat la noi - dacă le privim ca pe o oglinda şi reflectăm la ceea ce se află în interiorul nostru. Conflictele sunt o competiție a nevoilor (de aceea viața de părinte este plină de conflicte - suntem în competiție pentru a ne acoperi nevoile - de somn, de liniște, de spațiu perosonal etc.) Acordându-ne emotiile, fără a critica , a învinovăți sau de a ne rușina partenerul putem lucra în echipă. ( Atenție, de multe ori chiar şi conversațiile neutre: „Văd că eș ti pe telefon, deși ți-am cerut să ai grijă de copil în timp ce fac duș” - pot suna ca o critică, dacă partenerul a crescut într -o casă unde a fost criticat constant. Iar aceste lucruri pot declanșa cealaltă persoană. Asta ni s-a întâmplat! :) Am încercat să aplic ceea ce am învățat în comunicarea nonviolentă și el a auzit critici. Soluția a fost să fac un angajament conștient de a întreba, nu de a presupune: ,, Este ceva ce trebuie să termini de făcut pe telefon înainte de a prelua copilul, aș vrea să fac un duș”.

Partea importantă a comunicării conștiente este că copiii învață cum să navigheze conflictele în timp ce ne urmăresc. Nu există o modalitate mai bună de a preda decât modelarea comportamentului dorit.

Un alt element important în relație este mindset-ul.

Într-o duminică după-amiază, în timp ce făceam un grătar cu niște prieteni apropiați, mi -am dat seama că mă așteptam inconștient să eșueze soțul meu. Inconștient, eram în competiție cu el: care dintre noi este cel mai bun părinte. Mă gândeam ( nu judeca !:)) că el nu avea grijă de fiul nostru în mod corespunzător, adică ar fi distras de conversațiile pe care le-a avut și nu ar da atenție fiului nostru. Când mă gândeam așa, căutam dovezi, care desigur, pot fi găsite. Dar, strica experiență de lucru în echipă, care, după părerea mea este esențială în cuplu. Iar el se simțea neapreciat şi defect. Conștizarea gândurilor noastre poate contribui la o îmbunătățire majoră și la a avea relații hrănitoare. Vorbind despre apreciere, aud adesea asta de la mamele cu care lucrez, că nu se simt apreciate pentru munca pe care o fac. De asemenea, este la fel de important să lucrezi în jurul mentalității - crezând că o meriți. În acest fel mintea ta vă căuta dovezi care să dovedească că eș ti apreciată și modelezi asta copilului și partenerului.

Felul în care tânjim la apreciere, partenerii noștri își doresc același lucru. Când au grijă de copil, în loc să corectăm fiecare gest, modelăm stilul parental pe care dorim să-l vedem. Lăsându-l să o facă în felul lui, mai încet sau mai stângaci. Când nu este în concordanță cu o abordare parentală respectuoasă\ conștientă sau cu ceea ce scrie în cărțile de parenting. Putem sublinia doar implicația asupra copilului. Nu un atac asupra tatălui. La fel ca noi toți, face tot ce poate cu modelele pe care le-a învățat de acasă.

A comunica aşteptările clar, a fost un alt aspect care m-a ajutat pentru a îmbunătă ți relația dintre noi, după ce am devenit părinți: ,,Când fac duș, mă aștept să nu fiu deranjată." Uneori, partenerii noștri nu au idee cât de suprastimulant poate fi să stai acasă cu un copil mic și că avem nevoie de timp neîntrerupt, singure, pentru a ne reîncărca.

Mi -a luat ceva timp să cer asta și să nu mă simt vinovată. Că să înțeleg, într-un final că asta nu mă face o mamă rea sau că nu- mi iubesc copilul. Este esențial să ne recuperăm, ca să functionăm optim.

La final, cireaşa de pe tort: Ora magică

După ce a adormit fiul nostru: fără telefoane, fără ecrane, fără distragerea atenției. Ceva de băut sau niște înghețată și vorbim despre grijile, sentimentele, speranțele și dorintele noastre. Avem acest mod de a tatona terenul înainte de a comunica ceva sensibil: ,, Trebuie să vorbesc despre asta și î mi trezește sentimente mari , vreau să fii prezent, să asculți. Nu trebuie să faci nimic. Doar să asculți. Să mă ți în brațe când plâng. Nu te speria. " Este tămăduitor să ai un partener care ascultă și să creezi un cadru sigur în care poți discuta probleme fără a fi judecat, condamnat sau învinuit .

Toate astea se aşează în timp . Eu cred că e nevoie de mult efort conștient pentru a menține flacăra relației aprinsă după ce devenim părinți.

Dacă acest articol ți -a fost util, îl poți împărtăși cu alți părinți care crezi că ar beneficia!

De ce părinții țipă și cum pot repara?

Sat, 30 Sep 2023 06:19:59 GMT

Te pregătești să ieși pe ușă și copilul tău tocmai a vărsat lapte pe tricoul curat. Acum trebuie să-l schimbi…ah! Simți cum valul de frustrare te ia pe sus și te gândești că iar vei întârzia la serviciu. Simți cum sângele clocotește, ceasul ticăie, pierzi controlul și țiiipi!

De ce țipăm?

În calitate de părinți, ne străduim să creăm un mediu iubitor și hrănitor pentru copiii noștri. Cu toate acestea, în mijlocul haosului din viața de zi cu zi, multe dintre noi ne trezim ridicând vocea din cauza frustrării sau a furiei copleșitoare. În acest articol, explorăm câteva motive care stau la baza țipetelor noastre, ca părinți și îți prezint 3 strategii practice, care te pot ajuta în repararea acestui tipar de reactivitate. Haide să pornim împreună într-o călătorie transformatoare către o educație parentală armonioasă și respectuoasă.

Prima data, trebuie să înțelegem, de ce țipăm?

1. Efectul de oală sub presiune :

Ca părinți, rolul nostru este plin de responsabilități, fără sfârșit – de la treburi și cerințele de la muncă până la gestionarea nevoilor emoționale și fizice ale copiilor noștri. Efectul de oală sub presiune, în care stresul se acumulează în timp, poate duce cu ușurință la reacții explozive, inclusiv țipete. Presiunea tot mai mare de a jongla cu multiple responsabilități ne face adesea să ne simțim copleșiți. Incapabili să facem față și recurgem în mod neintenționat la ridicarea vocii ca o cale de evacuare a frustrărilor acumulate.

2. Așteptări nerealiste:

Așteptările nerealiste cu privire la comportamentul copiilor pot duce la dezamăgire. Atunci când așteptările noastre nu sunt potrivite vârstei copilului, ne putem trezi strigând că o încercare de a recăpăta un sentiment de control.

3. Nevoi nesatisfăcute:

Țipatul poate fi o modalitate de a ne indica nevoi nesatisfacute. Uneori nevoia noastră este de liniște, de ușurință ( pentru că este greu să fii părinte) și în loc să ne comunicăm nevoile și sentimentele într-un mod pașnic, țipam: ”Mai lasă-mă!", "Încetează odată!”. Vreau să-ți reamintesc, că dacă ai țipat, NU înseamnă că eşti un părinte rău sau că e ceva neînregulă cu tine. Înseamnă că eşti om. Iar țipătul este un strigăt de ajutor pentru a-ți îndeplini nevoi tandre. În loc să te invinovățeşti, intreabă-te: "ce am nevoie"?

3. Lipsa unor instrumente de comunicare eficientă:

Mulți dintre noi nu au fost învățați tehnici eficiente de comunicare. Țipătul poate părea singura modalitate de a transmite mesajul, dar de multe ori duce la o ruptură a conexiunii cu cei dragi. Aminteşte-ți, rupturile sunt oportunități pentru reconnectare. Cum obişnuiesc să le spun clientelor mele: "Aceste momente de reactivitate sunt adevărate mine de aur. Aici se află adevăratele lecții. Aşa aflăm ce mai avem de vindecat. Aşa creştem şi învățăm să comunicăm mai bine cu părțile din noi care au nevoie de acceptare și integrare."

4. Declanșatoare emoționale:

Purtăm adesea factori de stres nerezolvați și răni emoționale din propria noastră experiență de viață, ceea ce ne afectează capacitatea de a face față situațiilor dificile fără a ne pierde cumpătul. Acești factori declanșatori emoționali( triggere) pot proveni din probleme precum stresul la locul de muncă, problemele financiare sau răni emoționale anterioare. Atunci când ne confruntăm cu o situație intensă sau stresantă, aceste răni emoționale nerezolvate pot ieși la suprafață, determinându-ne să reacționam în moduri pe care mai târziu le regretăm.

5. Modelarea comportamentului și consecințelor nefavorabil:

Copiii învață prin observație, iar comportamentul la care sunt martori, ceea ce vad la părinți le influențează semnificativ propriile acțiuni. Expunerea constantă la țipete poate avea ca rezultat copiii să internalizeze această metodă de comunicare, încorporând-o în propriul comportament și afectându-le bunăstarea. În plus, țipetele consecvente pot încorda relațiile părinte-copil, creând o atmosferă îndepărtată din punct de vedere emoțional care împiedică comunicarea și înțelegerea deschisă.

Cum putem schimba acest tipar?

Repararea unei rupturi și refacerea unei căi de comunicare respectuoase cu copiii noștri este posibilă prin următorii pași:

1. Identificarea factorilor declanșatori:

În calitate de părinți, este esențial să recunoaștem situațiile și circumstanțele care ne declanșează nevoia de a țipa. O evaluare atentă ne poate ajuta să obținem o perspectivă asupra reacțiilor noastre și să deschidem calea pentru o schimbare pozitivă. Dacă știi că, de exemplu, plecarea din parc este mereu cu ceartă și asta te declanșează, poți face următorul lucru:

Te pregătești dinainte: “Mă aștept ca copilul meu să nu vrea să plece din parc și pot face față!”
Îl pregătești dinainte: “ Mai stăm 5 minute. Asta înseamnă foarte puțin. Când mami spune că plecăm, plecăm.” ( Ideal este să comunici asta la ureche sau să fii aproape și să-l atingi ca să fii sigură ca ai toată atenția lui.)
Îl poți pregăti emoțional : “ Poate te vei simți supărat sau dezamăgit și ai vrea să mai stăm.”

2. Auto-reflecție și îngrijirea de sine:

Prioritizarea îngrijirii de sine ne permite să fim părinți mai prezenți, mai răbdători și mai atenți. Prin abordarea propriului nostru stres și a bunăstării emoționale, devenim mai bine echipați pentru a răspunde mai degrabă decât pentru a reacționa.

Iată ce poți face pentru a îmbunătăți relația cu tine:

O întâlnire cu tine. Da! Chiar dacă asta înseamnă un lucru mic, precum să-ți pregătești un ceai în timp ce-i dai copilul o activitate sau îl rogi pe cel mic să te aștepte până termini de mâncat. Ceea ce iți comunici defapt este că și nevoile tale contează în egală măsură. Nu uita : Antidotul țipatului este grija de sine. Când ai grijă de tine nu doar că te simți mai bine, dar și copilul tău învață să aibă grija de el!

3. Înlocuiește resentimentele cu compasiune de sine:

Poți preveni resentimentele care în cele din urmă pot rezulta în țipăt prin a fi în contact cu nevoile tale și cere ajutor. Poți folosi acest format și fii specifica în cererea ta:

" Mă simt…. Și am nevoie de… poți să…"

A fi părinte este, fără îndoială, una dintre cele mai incredibile călătorii ale vieții, dar poate fi și copleșitor, ducând la momente de frustrare și țipete. Recunoașterea cauzelor fundamentale ale țipetelor noastre, înțelegerea nevoilor, dorințelor, gândurilor și sentimentelor noastre și implementarea unor strategii constructive pentru a REPARA această dinamică este crucială pentru a avea armonie în casa ta. Căutând mecanisme de adaptare mai sănătoase, îmbrățișând tehnici eficiente de comunicare și căutând sprijin atunci când este necesar, părinții pot crea o atmosferă pașnică și pot consolida legătura dintre ei și copiii lor.

A schimba obiceiul de a țipa, este o călătorie care necesită angajament, răbdare și dorința de a modifica acest comportament. Repararea acestui tipar nu este crucială doar pentru bunăstarea emoțională a copiilor noștri, ci și pentru propria noastră dezvoltare personală ca părinți. Prin implementarea strategiilor prezentate mai sus, putem transforma țipetele într-o comunicare semnificativă, promovând un mediu de îngrijire în care copiii noștri prosperă. Ești gata să pornești în această călătorie transformatoare? Descoperă lecțiile și 11 exerciții practice în Ebook-ul „Antidotul țipatului”. Aceast Ebook servește că o resursă valoroasă pentru mamele care doresc să-și transforme călătoria parentală și să creeze conexiuni mai profunde cu copiii lor.

P.S. Daca l-ai citit deja lasă-mi un mesaj în privat cu părerea ta!

Education based on fear, shame and control

start@delightfullyparenting.com (Delightfully Parenting) — Thu, 09 Mar 2023 08:04:26 GMT

Why is not effective and what to do instead?

Parents use power and control to get children to cooperate.

In our parents' generation, children were seen as their behavior.

They used tactics such as arguments, threats, bribes, blackmail or corporal punishment to get the child to "behave or be good".

These methods change the child's actions externally, but do not address the internal cause that led to this behavior.

The idea behind fear, shame and control parenting is that if the child fears the consequences imposed by the parent, they are more likely to be "obedient"

Such threats can be: time-outs, spanking, punishments or imposing consequences by confiscating a toy or taking away a privilege

Example: "If you don't eat, you're not allowed on the tablet", "If you don't listen to me, I don't love you."

It involves conditioning love, which creates a lot of fear and confusion for the developing child's brain and body.

This model of parenting is out of fear and anxiety, not curiosity and growth

It means decisions based on fears about future outcomes:

Example:

"If you don't get a high grade on the test, you won't get into college, you won't have a good job, etc. " the spiral of thoughts when we are feeling fear or anxiety.

Or out of fear for other people's opinions:

Example:

"Don't throw yourself down because you're making other's laugh about you" -"Shut up because people are looking at us"

"Don't cry because it's not beautiful", where shame is used for the desired behavior, without considering the underlying cause of the behavior.

When we shift the paradigm from trying to change behavior to understanding the child's behavior, we have more cooperation without resorting to fear or shame and our kids feel understood, respected and valued. ��

Why the fear and shame based education doesn't work?

Fear triggers the release of stress hormones that inhibit the functioning of the prefrontal cortex. So when parents use fear to teach, their children literally cannot learn the lesson, even if they want to.

Sometimes when parents don't get the results they want from punishing their children, they think their children are stubborn and need more punishment, or control. To be more strict with their children so they will " learn the lesson" and not become a "spoiled brat".

If the child fights back even more, things quickly escalate into a coercive cycle that not only fails to correct the behavior, but contributes to the development of oppositional behavior. This fear triggers his defense mechanism. Children, or people, naturally want to avoid punishment. and to avoid punishment they "reserve" their behavior for when their parents are not around. They may also actively challenge the punishment or lash out at the parents, creating a power struggle.

If children are punished for making a bad choice, they may lie to avoid the punishment rather than to avoid the behavior you are trying to stop.

Most parents believe that punishing their children will help them achieve the first type of result, but many children end up using other ways to avoid punishment.

Moreover, punishment does not help children develop their conscience or emotion regulation skills. Children who lack an internal guidance system are less likely to maintain self-control and make positive moral choices without parental supervision.

Harsh parenting methods, such as corporal punishment, teach children that being aggressive, cruel, or rigid is the best solution to problems.

Countless studies have shown that children who receive punishment are more likely to engage in aggressive behavior, the kind of behavior parents want to avoid.

Getting attention, even if it's negative, is one of the most powerful rewards for children. So punishment can serve more as a reward that reinforces negative behavior in children. Because the reason for the cause of the behavior is not addressed. On the long term it creates negative emotions and deteriorates the parent-child relationship.

Children who are repeatedly punished associate their negative emotions with the punisher and the behavior demanded by their parents. This phenomenon is called evaluative conditioning, a type of classical conditioning.

When the parent-child relationship is damaged, the child is less likely to obey the parents. They may also be less likely to adopt the desired behavior, which reduces intrinsic behavioral motivation.

Punishing children may lead to temporary compliance, but such extrinsic motivation is not sustainable in the long term. If parents cannot punish children's unwanted behaviors every time they occur, the effects on children will eventually disappear.

Ideas that children do not receive punishment cause fears about coddling, letting children off the hook, or becoming permissive parents. This couldn't be further from the truth.

Not punishing is not the same as not teaching, because that's not what discipline is all about.

What is the effect of using fear of separation?

Example : " I'm leaving and I will let you here if you don't come with me now!"

Using such methods of forced compliance it doesn't create the desired trust-based and respectful relationship. It might work with a toddler, but it will not work with a teenager.

It runs counter to a child's growing need for autonomy as they grow and discover the world. It can backlash with higher rates of rebellion, as children rebel against extreme control.

Over time, this lack of trust can create a wedge between you and your child, causing your relationship to become more distant as your child grows up and begins to make his own choices. Stays in dysfunctional and toxic relationships because of being afraid of loneliness or separation.

If we use such punishments as "stay in your room until you behave nicely" , "I leave you here if you don't listen to what I say" even if children are littler, they will remember. Even if not consciously, their nervous system will remember the fear, the panic, the abuse they've felt.

It is actually the most common trigger for us as parents, to feel helpless, scared, ashamed in our parenting. And sometimes we are unaware of it when we lash out.

The brain has a superpower called neural plasticity. With each experience, new neural circuits are created. Numerous studies have been done that demonstrate the link between physical and emotional experience in childhood and physical and emotional health in adulthood.

Physical and emotional abuse and neglect it is visible at maturity.

The old saying " Time heals all wounds" is not accurate, nor true. With time we learn to adapt and we create strategies to make sure that we don't go through the same pain again.

As human beings, we are built to seek connection in times of stress in order to survive. The baby has a need and expresses it through the only way it knows: crying. Not only physical needs but also emotional ones.

If from previous experiences, as a child he initiated the connection - even through an undesirable behavior - he was abandoned, he remained with the belief that the connection is not safe and it hurts more to be abandoned than to be alone.

In the behaviorist era, there was no curiosity for anything beyond behavior. It disassociates from the real self and attaches itself to a false identity:

"I am what I do"

"I am what I create"

"I am what I get"

"I am what I accomplish"

"I am how others see me and what they say about me."

That creates anxiety, depression, doubts, materialism, addictions etc.

From a punishment such as time-out, whether he is put in time out, sent to his room - the child understands that he is loved conditioned, he is loved for what he does, for how he behaves and disassociates from himself to save the attachment to his/ her caregivers.

When you cannot offer empathy and curiosity, you fall into shame and fear, you think you are not enough. That you are not capable and you don't deserve it.

You might ask now : " Okay, but what is the alternative?"

Awareness of your own fears, shames, limiting beliefs and patterns learned from childhood.

Where do your emotions end and your child's begin. Learning to separate your worth from your child's behavior.

Connecting with your authentic Self to lead with compassion and love.

Start with Connection

If your child shows unsafe or unwanted behavior, our role as parents should be to connect, not react. I know that it sounds simple, but difficult to apply in real life scenario.

This might mean that instead of shouting "Listen to me!" or "Stop acting like that!"

My suggestion is to first consider making eye contact, get down at your child's level ( if that the case) and talk slowly and gently to your child, touch him/her on the shoulder and name what they might be feeling or just listen for the reason. After the storm has passed make a plan for next time. Invite your child to come up with ideas that will be mutually supportive.

For example, if your child gets upset when it's time to leave the park, you can whisper in your child ear: " In 5 minutes we are leaving. Is that something you want to do before we go? Do you want to use the slide or the swing?" - offering choices help them feel more autonomy.

Offer empathy for the hard feelings:

“I know it's hard to leave when you have fun. ” Then you can join them in their fantasy : " Wouldn't be great if we could stay in the park all day and night?"

In conscious education, limits are set based on family values. Structures, routines and a rhythm is created by which things are carried out. Your family flow. This is how you create habits, set intentions, explain your expectations and limits so that your little one to feel safe and so are you.

Do you want educate with connection instead of fear, shame or control? Do you want to learn how to set healthy limits, understand behaviors, build emotional regulation and stop the power struggles?

Book now a free parent coaching session to gain more clarity around your family dynamics!

What is parent coaching and how it can help you

start@delightfullyparenting.com (Delightfully Parenting) — Mon, 23 Jan 2023 09:17:37 GMT

Maybe your child doesn't listen to you, maybe you're dealing with repeated tantrums and meltdowns, or maybe you have a child with a strong will and you don't know how to handle it. You've read a lot of parenting books and find them hard to implement? Know that you're not alone, I've been there too!

As a mother and parenting coach, I help parents like you overcome difficulties with their children. No one teaches us how to raise our children, and in most cases, we apply the model we learned from our parents. Whether it's the parenting style you grew up with or you realize there are certain things you'd do differently, you've probably asked yourself, "How do I raise my child?" There are many parenting styles. Our generation has experienced either the authoritarian parenting style, where the child couldn't express their feelings or the permissive parenting style, where there are no boundaries. The transformational parenting style is somewhere in the middle and involves healthy discipline by establishing and implementing rules that make the child feel safe and respected. The child feels seen and heard because these are his basic needs.

When I work with parents, I help them become aware of their child's behavior and be curious and try to look a little deeper than what they see on the outside. Let's think about what he might be feeling? What would it need? What is it trying to communicate through its behavior? One of the most common parenting methods is punishing "bad" behavior through various methods such as reward lists, time-outs, and verbal or physical punishment. Not only do these methods not work and lead to frustration for the little one and us, but they also contradict the brain's developmental process.

At this point, I intervene. The method that works, and that I use in my everyday parenting and help other parents do the same, begins by getting to know ourselves better. By first establishing a safe relationship with ourselves by becoming aware of our family history, our upbringing, our values, and our triggers, we can understand our experiences and become compassionately curious about ourselves instead of blaming, shaming, or reacting in ways we may later regret. After self-regulation, we can help our children co-regulate. This is how we lay the foundation for emotional intelligence, resilience, and conscious communication.

In moments of stress, parents are extremely dysregulated, overwhelmed by physical sensations, and unable to cooperate with their children. In coaching sessions, I guide parents to self-regulate so they can help their child co-regulate. In a safe and non-judgmental environment, we build new neural pathways that connect uncomfortable emotions such as anger, fear, and sadness with compassion, self-compassion, and understanding.

My approach is to get away from this endless attempt to control behavior. Instead of talking about "crying fits," "tantrums," or "meltdowns," refer only to a dysregulated nervous system. When you make this change, you'll look at your child from a new perspective and see everything with much more compassion and empathy, and become curious about the needs the behavior is trying to communicate. This goes for everyone around you.

What I've told you so far doesn't make sense. Maybe it's hard for you too, and that's why I'm offering you a free consultation hour. In this hour we can get to know each other, learn more about your situation, and understand what you need to have a connected, safe relationship with your child and yourself. You can think of this conversation as a first step toward a new relationship between you and your child, with no obligations, but with the promise that you'll better understand your family dynamics. If you feel that you'd like to get more clarity, book a conversation with me now!

I'm happy and honored to do this work because we're all struggling and need help. You're welcome to contact me.

Diferența între crizele de plans la copii

Wed, 26 Oct 2022 19:04:30 GMT

Copilul tău ți-a cerut un măr, i l-ai dat și a început criza de plâns. Pare ilogic, nu? De ce ar plânge dacă tocmai i-ai dat ceea ce ți-a cerut?

Sunt sigură ca ai auzit de accese de furie aka tantrumuri și meltdowns - acele momente în care copilul se „topește prin plâns”. Pentru a le înțelege mai bine, să le luăm pe rând:

Tantrumurile sunt absolut normale la copii și cu toate că par dificile, ele sunt sănătoase în procesele de dezvoltare ale celor mici. Mai precis, pe măsură ce cresc, copiii învață să se echilibreze și să își controleze impulsurile - dobândesc autonomie, învață să spună „nu”, lovesc, aruncă și mușcă. Deși tantrumurile pot avea loc la orice vârsta, ele sunt specifice toddlerilor, care descoperă că nu mai sunt bebeluși, iar acesta este modul prin care își comunică nevoile și dorințele. Când nevoia sau dorința este îndeplinită, tantrumul încetează.

Meltdownurile, pe de altă parte, apar din cauza unei suprastimulări al sistemului nervos central, aflat în panică și care are nevoie să revină la calm. Acesta modul prin care corpul și sistemul nervos ne comunică declanșarea senzorială și nevoia de a reveni la siguranță. Asta se traduce prin oboseală, încălzire și reacție la sentimentul de copleșire. Elementul care ne ajută să ne reglăm emoțional în astfel de situații este plânsul. Poate este dificil de înțeles care e motivul pentru care toddlerul tău are un meltdown, tocmai pentru că pare să nu aibă sens. Asta explică de ce atunci când vrea cartofi prăjiți, îi dai cartofi prăjiți și totuși are o cădere nervoasă - în esență, nu este vorba despre cartofii prăjiți, ci despre nevoia corpului de a se autoregla.

Pentru a-ți face o idee mai bună, meltdownurile pot fi comparate cu atacurile de panică ale adulților. Nu ai un atac de panică pentru că ți s-a vărsat cafeaua, ci din cauza gălăgiei, a aglomerației, a oboselii sau a anxietății, ceea ce, pe moment, poate nu are sens și nu înțelegi ce anume a stârnit asta.

Acum, poate te întrebi: „ok, dar dacă se aseamănă, de ce e important sa facem diferența între cele două?”

Răspunsul este unul simplu: înțelegând ce anume declanșează acest comportament te ajută să dobândești mai multă compasiune față de tine și de copilul tău.

Revenind asupra diferențierii, să luăm exemplul ciocolatei. De obicei, un meltdown durează mai mult decât un tantrum (*pentru copiii cu neuro diversitate si neuro tipici, meltdownurile pot fi și mai lungi în durata) și începe prin a cere ceva (ciocolată) și se încheie cu o criză nervoasă, cu toate că o primește - pentru ca cel mic are deja sistemul nervos dereglat din lipsa somnului, suprastimulat de evenimentele din timpul zilei sau din cauza anxietatii. În cazul unui tantrum, copilul se simte furios și frustrat pentru că vrea ciocolata și nu o primește, dar dacă cedezi și îi dai ceea ce vrea, plânsul încetează. Aceste aspecte pot clarifica de ce strategiile pentru gestionarea tantrumurilor, de tipul „validarea emoțiilor”, nu funcționează în cazul unui meltdown. Pentru că un sistem nervos supraîncărcat nu are nevoie de mai mulți stimuli, ci de liniște, calm și siguranță. Până reușești să faci distincția între cele două, pentru știu că dacă citești asta, ești o mamă în cautare de răspunsuri, cel mai bine este sa fii prezentă și silențioasă. Asta nu înseamna sa iți ignori copilul, ci că ești conștient de gândurile, emoțiile și semnalele pe care le transmiți prin limbajul nonverbal. O strategie care ar putea funcționa în acest caz este să observi care este narativul tău personal - ce gânduri ai, ce emoții simți în corp și cel mai important: să respiri ! Nevoia de a țipa, în astfel de situații, este absolut normală, pentru că vrei să înceteze, dar amintește-ți că ceea ce face copilul tău nu este un comportament intenționat sau manipulant. Aceste reacții nu sunt „fițe si figuri”, ci o descărcare a impulsurilor energetici al unui sistem nervos supraîncărcat. Este frustrant și iritant, iar răbdarea are și ea o limită. Mai ales dacă ai avut o zi lungă, ți-e foame, ți-e somn și nu te așteptai la asta. Știu că ai un milion de lucruri mai bune de făcut și nu mai ai chef de crize, dar copilul tău are nevoie să stai; are nevoie de calmul și prezența ta - spune-ți toate mantrele în gând și fii lângă el. Copilul tău îți va mulțumi mai târziu pentru că i-ai fost alături în timpul unei căderi nervoase. Pentru că te simte și știe că ai fost acolo, chiar dacă a încercat să te alunge.

Acum că am înțeles cum stă treaba cu tantrumul și meldown-ul, să ne oprim puțin atenția asupra ta, mami, pentru că tu ai de-a face cu toate aceste lucruri. Așadar, oare cum ar fi mai bine să procedezi?

Înainte de orice este important să stabilești o intenție. Nu iți poți schimba copilul, nu poți opri un meltdown și nici nu poți să-i oferi tot ce îți va cere, tocmai de aceea, tantrumurile sunt imposibil de evitat. Ceea ce poți face, în schimb, este să te uiți în interiorul tău pentru a vedea ce anume te deranjează la acea criză. Știu ca este greu să rămânem calme în astfel de momente, pentru că, de multe ori, nevoile noastre nu sunt satisfăcute și avem prejudecăți despre cum ar trebui să fim noi ca părinți sau cum ar trebui să arate relația părinte-copil.

Acum, să îți spun un adevăr destul de greu de digerat : privind mai atent la motivul pentru care ne dorim ca cel mic să se oprească din plâns, este mereu vorba despre noi . Poate te întrebi: „cum ar putea fi asta despre mine?” Ei bine, gândește-te la asta… Poate fi vorba despre faptul că ne fac de râs și ne este frică de judecata celorlalți sau poate că ne grăbim să ajungem la serviciu și vom întârzia sau pentru că nu vor să mănânce ceea ce tocmai am gătit. Dacă începe să aibă puțin sens, vreau să îți spun că te înțeleg și e foarte important să știi cât de firesc este ca, uneori, să nu fim atât de „zen”, astfel încât să îi ajutăm să se calmeze. Este normal să simți că ai nevoie de ajutor, chiar dacă ai putea crede că cealaltă persoană nu-l va liniști la fel de repede ca tine, dar tu, ca mamă, ai nevoie de o pauză și de liniște și trebuie să ai încredere că persoana la care apelezi se va descurca.

Vreau să te apreciezi si să iți fii recunoscătoare pentru momentele în care reușești sa fii prezentă, să asculți cu adevărat acele lacrimi și să rămâi calmă, să respiri și să accepți situația așa cum este.

Contrar a ceea ce s-ar putea crede, parentingul este despre părinte și despre copilul său interior.

Cu cat ești mai echipat în a-ți gestiona propriile emoții, cu atât mai capabil vei fi în evitarea situațiilor în care te trezești țipând la copil pentru a înceta cu smiorcăielile cauzate de un dezechilibru emoțional și uite așa se formează un obicei de a țipa unul la celălalt. Cred că este foarte important sa normalizăm frustrarea cu care se confruntă părinții. Este de-a dreptul iritant să ai un copil care iți urlă minute în șir și nu știi ce să-i mai faci. Parcă îți vine să fugi uneori, nu-i așa? Problema este că, dacă pleci în acele momente, copilul va percepe asta ca pe un răspuns ce îi transmite că este iubit condiționat: „nu sunt iubit când fac așa / nu știu ce e neregulă cu mine”, ceea ce duce la înrăutățirea comportamentului. Exact acesta este și motivul pentru care există adulți care nu știu cum să își gestioneze emoțiile. Nu este vina lor. Când un copil plânge si nu este liniștit, acesta învață că nu contează (Gabor Mate), iar daca ne dorim copii sănătoși emoțional este de datoria noastră să ne vindecam rănile emoționale și să rămânem cat mai prezenți posibil pentru a ne asculta copilul în furtuna emoțională.

Poți anticipa momentele tensionate și să fii proactivă în organizarea timpului, astfel încât să faci loc pentru crizele de plâns, dacă știi că timpul este ceva triggering pentru tine și devii anxioasă sau intri în panică. În locul insistențelor, încearcă să te conectezi prin joacă, pentru a-l invita să colaboreze cu tine.

Sunt sigură că poți face asta! Ai încredere în tine și vei vedea că, în timp, tantrumurile și meltdownurile nu vor mai fi atât de înfricoșătoare!

Importanța iubirii de sine și impactul asupra relației cu copilul

Thu, 09 Jun 2022 16:02:54 GMT

Simți cum interacțiunea cu copilul tău te stoarce de energie, cel mic vrea să se joace cu tine constant, ar sta lipit numai de tine și nu mai ai răbdare

S-ar putea să ai bateriile goale.

Nu mai ai suficientă răbdare cu cel mic, iar el simte asta. Cu cât ești mai preocupată de treburile tale și simți acea listă „to do” cum îți suflă în ceafă, cu atât mai tare ți se amplifică golul din stomac și pare că îți e greu să faci ceva așa cum trebuie… În plus, cel mic îți testează răbdarea cu fiecare insistență iți este greu să te stăpânești - pentru că atunci când chiar reacționezi simți doar remușcări și vinovăție, seara când pui capul pe pernă îți pare rău, iar dimineața te îngrijorezi pentru ce ar mai putea să îți rezerve ziua.

Iți simt durerea.

Află că nu ești singură. Este extrem de dificil să le gestionezi pe toate: casă, familie, carieră, iar această abilitate de a purta diferite „pălării” de-a lungul zilei, nu este una ușoară, cu atât mai mult cu cât sprijinul din exterior… lipsește. Cum să-ți mai rămână timp pentru tine dacă tu trebuie să fii peste tot, în același timp?

Este de înțeles, dacă nu le faci tu : “ Cine să le facă?”. Dar te-ai întrebat vreodată ce se întâmplă cu toate dacă tu nu funcționezi la capacitatea ta optimă?

Dacă clachezi? Cine va avea grijă de copilul tău? Probabil că acest gând te înspăimântă și mai tare. Nici nu vrei să te gândești la asta și te soliciți până la ultima picătură de energie.

Dacă le spui celor din jur cât ești de obosită fie nu te cred, fie vin cu diverse strategii despre cum ar trebui să fii ca mamă. Poate cazi și în capcana comparațiilor pe social media, unde toate mamele par să aibă viața perfectă, iar un lucru este cert: nu există modalitate mai eficientă de sabotaj.

Obișnuiam să cred că trebuie să le fac pe toate ca să fiu o mamă “bună”. Mă simțeam vinovată de fiecare dată când lăsăm copilul cu soțul sau bunicii. Apoi am aflat de puterea iubirii de sine: Cum relația mea cu mine îmi influențează relația cu copilul meu și de ce se merită să am grijă de mine și doar având grijă de nevoile mele, pot deveni un părinte mai pașnic, așa cum îmi doresc să fiu pentru fiul meu.

Dacă te regăsesti printre aceste rânduri, aș vrea să știi cât de mult merită să investești în tine .

Sunt anumite lucruri pe care putem să îi învățăm pe copiii noștri. Cum să scrie, cum să citească și să se dea pe bicicletă, însă sunt lucruri care nu se văd, dar se transmit mai departe, inconștient. Printre acestea se numără grija de sine. Copiii noștri ne urmăresc, ne imită și își iau valorile de la noi, părinții lor. Învață să vorbească imitându-ne, la fel se uita să vădă ce face mama când e obosită, când e nervoasă. Sigur și tu îți dorești că micuții tăi să aibă curajul de a spune „nu”, atunci când corpul le cere asta, să poată impune limite sănătoase fiind conectați mereu la sine fără să se simtă vinovați pentru că au grijă de corpul, mintea și sufletul lor. Să poată să spună nu în fața prietenilor care îi îmbie la o țigară, să stea peste program sau să facă ceva nereguli.

Mama mea m-a învățat multe și îi sunt nespus de recunoscătoare pentru TOT efortul, bunătatea și iubirea ei. S-a pus mereu pe locul doi pentru noi. Îmi amintesc cum spunea că preferă să ne ia nouă haine noi și să umble ea cu haine vechi - o adevărată eroina a timpurilor noastre. La cât de mult o iubesc și o respect, atunci când am ajuns mama, m-am regăsit de multe ori în ea. Mai ales în momentele de furie, când aveam rezervorul gol.

Am ales calea parentingului pentru că voiam ceva diferit, dar nu știam cum să fac asta. Încercam să fiu calmă, dar disconfortul din corp era prea mare că să îl mai pot conține. Singura cale de eliberare era să țip, să trântesc sau să plec ca să mă eliberez de furia acumulată. Știam că asta îmi vă afecta relația cu copilul și cât de mult contează primii ani de viață. Pe lângă asta relația cu soțul meu era tensionată. Nu știam cum să ne comunicăm emoțiile și nevoile, de aceea, lipsiți de somn și din disperare, dădeam vina unul pe celălalt.

Iți este mai ușor să îi oferi empatie copilului, decât ție însuți, dar realitatea este că dacă nu o faci pentru tine (prin conștientizarea nevoilor și validarea sentimentelor), de fiecare dată când vei încerca să o oferi, aceasta va fi „goală” și te va epuiza.

Prin a te conecta cu sinele, reușești să-ți identifici cu acuratețe nevoile și astfel, nu sfârșești blamându-ți soțul, copiii pentru felul în care te simți. Îți asumi responsabilitatea și grija pentru sinele tău. În plus, nimeni nu știe cum te simți în interior în afară de tine.

Nevoile tuturor membrilor familiei sunt importante în egală măsură, iar furia comunica o nevoie nesatisfăcută de prea mult timp. Sub fiecare comportament este o emoție care are o nevoie la baza. Prin identificarea nevoii și validarea emoției ajungem la acceptarea și conștientizarea sinelui.

Draga mămică, știu că majoritatea dintre noi nu avem două ore neîntrerupte pentru a merge la salon. Găsește micromomente pentru grija personală. Privește cerul, savurează cafeaua din cană țînând-o cu ambele mâini. Concentrează-te la momentul prezent, recunoaște și accepta în același timp, gândurile și sentimentele tale. Nu încerca să le modifici sau să încerci să stai fară să “te gândești la ceva”. Lasă gândurile să zboare, fară a le da important. Simte senzațiile corporale. Descoperă ce iți face cu adevărat plăcere și incorporeaz-o în treburile tale zilnice.

Aud adesea că îngrijirea de sine este egoism. Și mamele uneori sunt blamate dacă se duc la salon sau la sală. Asta nu ar trebui să te oprească. Știind că atunci când ai grijă de tine, ești mai capabilă să ai grijă și de copilul tău!

Dacă nu ai avut un model de ingrijire personală în familie iți va fi și mai greu să scapi de sentimentul de vinovăție, să iți onorezi limitele personale și să incepi să te ingrijesti de nevoile tale( nu te îndemn să iți neglijezi copilul, ci să creezi un echilibru). Studiile neurostiintifice demonstrează că cel mai important rol al creierului este de a prezice nevoile de energie ale corpului pentru a ne menține în viață și în stare de bine - îngrijire de sine. Este modul în care corpul nostru își menține stabilitatea( alostaza) sau “ bugetul corporal“ așa cum îl numește Dr. Lisa Feldman Barrett.

Noi oamenii suntem un sistem complex în care mintea și corpul se influențează reciproc. Pentru a avea suficientă energie și cea mai sănătoasă minte posibilă trebuie să avem grijă de corpul nostru. Ia-l pe cel mic la dans, ieșiți la plimbare în natură ( dacă vremea vă permite). Corpul este extensia creierului, locul unde se află terminațiile nervoase care trimit în permanență semnale creierului.

Am învățat să ne îngrijim corpul mai mult din punct de vedere estetic. Cât e de slab sau gras, cu sau fără celulită. Mergem cu el dintr-un loc în altul.Corpurile noastre sunt mai mult decât un "umeraș" pentru haine, fiind principalul "instrument" pentru dezvoltarea capacității noastre de autoreglare.

Imaginează-ți că bugetul corpului tău e că telefonul tău mobil, pe care dacă îl folosești și nu îl pui la încărcat, se stinge. Creierul nostru NU face diferența dintre cheltuielile de energie fizică( ore suplimentare la muncă, somn dezordonat sau dietă nesănătoasă) sau energie mentală ( frică, îngrijorare sau anxietate). Dacă nu ne încărcăm bugetul fizic, cum ar fi în cazul în care se îmbolnăvește cel mic sau un proiect mai amplu la lucru, bugetul corpului nostru devine dezechilibrat, rezultând în simptome precum : energie scăzută și oboseală; iritabilitate;depresie;dificultăți în gestionarea emoțiilor; reziliență mai scăzută; te simți copleșit. Având bateriile epuizate duc la deconectare.

Multe mame se simt copleșite pentru că nu știu să își gestioneze timpul. Nici o zi nu e la fel. Îngrijirea de sine poate fi interpretată ca fiind mers la salon, la sala, sau alte activități de îngrijire corporală. Îngrijirea de sine, în opinia mea e îngrijirea nevoilor.:)

Știind că sub suprafața comportamentului ( furie, deconectare, burned out) se află gândurile, emoțiile, sentimentele și fiziologia noastră ( felul în care corpul nostru funcționează). Pentru a ne "încărca bateriile" avem nevoie sa ne ingrijim atat de corpul cat si de mintea noastra prin exercitii de mindfulness, meditatii si devenind mai constienti de gandurile noastre.

Ajutor personalizat pentru nevoile tale de părinte

Sesiunile de coaching oferă claritate în acest scop pentru că de multe ori avem nevoie de cineva care să ne asculte. Doar să ne asculte cu adevărat. Căruia să le spunem oful, fără a ne critica, judeca sau ne opri din a ne simți emoțiile. Pentru a înțelege mai bine care sunt nevoile noastre și pentru a ne descarcă de gândurile, sentimentele noastre care ne țîn sistemul încărcat, provocând copleșire și burned out. Poti rezerva o ora de consiliere gratuita aici .

Tips pentru self-care :

Nici o zi nu vă fi la fel, lasă așteptările despre cum va decurge ziua voastră împreună.

Setează-ți mintea spre creștere , cu focus pe progres si oportunitați.

Planifică momente pentru conectare cu copilul tau printre activitățile zilnice.

Oferă-ți timp de a sta în tăcere și caută frumusețea din jurul tău.

Cel mai bun mod de a avea grijă de tine este să te cunoști pe tine.

Ce anume îți face plăcere? Ce îți consumă energie suplimentară? Care sunt non-negociabilele tale? Nevoile tale care nu mai suportă amânare? Cum le poate îndeplini azi?

How To Recover And Learn From Anger

start@delightfullyparenting.com (Delightfully Parenting) — Mon, 25 Apr 2022 15:19:57 GMT

You feel like you're going to explode ( clinched fists, tightness in the chest and you want to scream from the top of your lungs) it is so uncomfortable to contain it and think clearly, and the reality is that nobody told us how to express our anger in a healthy way

And it's building up, every day, until it is too late...

And while it's difficult to manage it in the moment , with practice, anger can be your best friend.

Anger seems like our worst enemy when we become parents. Even though it is one of our primary emotions, (along with fear, surprise, grief, joy and disgust) it has the role to communicate us that something important to us is going unmet for too long and it cannot be ignored any further.

That's right, even your child's anger is completely valid, here to communicate something. All those tantrums are your child's best attempt to communicate a need that is going chronically unmet. Is not about the blue cup or the red cup. It is more likely the straw that broke the camel's back, so to speak.

When we shame, criticize, induce fear or blame our children's angry outburst, we are not dealing with the root cause. We only see what is at the surface. Suppressed emotions can be the underlying cause for depression and anxiety. Affecting behaviour patterns and clear thinking.

While this is not obvious when children are young, it can create a variety of physical problems and even disruptive relationships in the future.

This is how many of us have been raised.

We have not been taught how to express our anger in healthy ways. We are struggling with irritability, frustration and trying to become calmer, less reactive and more at peace within ourselves.

When I was trying to resist anger, it was just growing inside of me. The more I was resisting it, the louder and stronger it became. The only way I knew how to realise it was by yelling, slamming or kicking. Not the best way to behave while trying to set an example for our tiny human being.

The stress accumulated from disagreements with my husband or other people around me, made me become even more reactive, and the worst part : it was affecting my behaviour with my son. After all, it wasn't his fault, that I didn't know how to regulate my emotions.

I have to be calm.

I shouldn't be angry!

How can other parents be so peaceful?

If you keep crying I'm going to give you something to cry about!

Why you don't listen for once?

Stop acting out! It is annoying.

I knew that I have to find another way. I don't want to turn into the way I was raised. Where my mom was shouting, bribing, punishing or even spanking when she was angry at us. Nor like my father who was using his belt "to teach us a lesson".

This is not how I want to raise our son.

The key is to be in harmony with your body. To feel when your "thermometer is rising" , know your triggers-to avoid them when possible, and access your calming tool ( for some people this can be deep belly breathing, humming or singing). When you feel your anger rising, you are willing to trust your body that it can contain this emotional experience giving yourself self-compassion and empathy.

Not forcing yourself to be calm. Allow the emotion to flow through your body. By acknowledge it and breathing through it, you can choose how you would like to respond in any given scenario.

My mantra is: I am safe! My anger is here to tell me something.

Anger can be your best friend if you are making use it constructively.

It is a life force energy that is serving us to be in motion. Try cleaning, singing, dancing or even write to yourself a letter.

One Thing I Would NEVER Do Again As a Parent

Mon, 28 Sep 2020 20:02:52 GMT

If you feel like simply getting out the door on time (tie your shoes… where’s your coat… do you have your lunch??) is a battle, the reality is that you are locked in a power struggle with your child.

Someone will “win” and someone will “lose.”

And while this can be hard to recognize in the moment, power struggles are counter productive when it comes to cultivating a loving, healthy relationship with your child.

Power over dynamics are ubiquitous in our culture. However, when we tap into a larger truth we can see that everyone is divinely worthy of their own thoughts, emotions and experiences.

Yep! Even your kids. When we succumb to the candy of a power struggle, we are diminishing our child’s (the one we’d gladly dive in front of a bus for) self-worth, inner authority and ultimately, causing separation in the relationship through an erosion of trust.

While the stakes of this seem small when children are young, this can lead to really negative repercussions when these little cuties turn into big cuties. Teenagers who aren’t in communication with their parents about big challenges make poor decisions.

However, when trust and communication strategies are established early, there is an unshakable foundation that you child knows they can rely upon. They will come to you. Even when things are hard.

This is not a case for permissive parenting.

Clearly, we are charged with teaching our children to behave in acceptable ways, and to embody the values that we hold dear. I’ve learned that this is far more effectively done through conscious communication and emotional demonstration than the old “power over” ways that most of us were parented.

When my kids were little, I was a HUGE fan of the show “Supernanny.” She relied on a punishment and apology frame. Time outs were the relied upon method of bending a 3-year old to your will as a parent. (I personally loved the show because it made me feel like other people were way worse at this parenting thing than I was, and I wasn’t particularly confident in my skills at the time.)

I implemented her methods with gusto.

You will put on your shoes, or else….

You will eat your broccoli, or else…

You will NOT hit your sister, or else…

Time out.

The deal was your kiddo was supposed to sit there for the number of minutes as their age, then apologize. If they didn’t apologize they had to sit there for another round.

I knew that this method wasn’t going to work the day my 3-year old son sat on that step for well over an hour (you do the math). But then… even worse, he wouldn’t look at me for the rest of the afternoon.

I’d damaged our relationship in the name of control, and I vowed I would never do it again.

The key is to learn to be an authoritative parent that sees, understands and respects the individual experience of your child. When you communicate clearly, and are willing to own your own emotional experience, while allowing this little human to own his or hers, you can be in a powerful cooperative relationship.

Power struggles will sometimes (rarely) be necessary. So save them for when they count.