Descoperă Importanța Rolurilor în Relația cu Copiii: Ghidul Părintelui Modern

În calitate de părinți, avem responsabilitatea de a ne menține calmul. Este esențial să ne amintim că nu putem aduce calm în viața altcuiva până când nu ne calmăm pe noi înșine. Copilul nostru este ca un burete, absorbind starea sistemului nostru nervos, de aceea este esențial să ne focusăm pe propriul calm. Totodată, este mult mai ușor să nu luăm personal comportamentul copilului și să ne reglăm propriul sistem nervos dacă avem claritate în rolul nostru.

Ca părinți, rolul nostru este de a stabili limitele, iar rolul copilului este de a împinge aceste limite. Acest lucru este evident de multe ori. :)De fiecare dată când fiul meu împinge limita și mi-e greu să rămân prezentă, îmi repet această afirmație în gând: ,,Limita mea nu este definită de sentimentele copilului meu’’.

Știu că mulți oameni confundă parentingul cu blândețe cu parentingul permisiv. Educația cu blândețe nu înseamnă să lași copilul să facă ce vrea. Înseamnă să înlocuim pedepsele cu comunicare conștientă. Când cel mic simte încrederea din voce, va fi mai dispus să colaboreze și este mai puțin probabil ca dereglarea emoțională să escaladeze, decât dacă îi spunem: ,Hai, te rog, stinge TV-ul". Acest lucru nu este eficient. Aici, părintele nu își asumă rolul punând responsabilitatea pe copil. Putem fi calmi și asertivi în cererea noastră. Sunt cazuri în care este potrivit să fim politicoși, însă în cazul stabilirii limitelor nu este cazul de politețe. Dorim să fim clari și să întruchipăm rolul nostru de lideri empatici.

În metodologia Delightfully Parenting, metoda pentru autoreglare este concepută sub acronimul DELIGHT (îl voi dezvălui curând într-un webinar, dacă dorești, te poți înscrie la newsletter pentru a afla data lansării). În cazul meu, când văd că intrăm într-o situație de luptă/fugă, prima dată mă reglez pe mine emoțional folosind tehnica DELIGHT, astfel pot comunica limita cu încredere, nu cu frică sau ezitare. Atenție! Nu superioritate. Este un sentiment de respect reciproc, de conectare inimă la inimă, pe care îl putem oferi când suntem prezenți și suficient de reglați emoțional.

Când îi spun fiului meu că este timpul să stingă TV-ul și să se spele pe dinți, rolul lui este să protesteze (asta fac copiii mici:)): ,,Dar mai vreau să mă uit la desene’’, ,Nu vreau să mă spăl pe dinți!" - nu mă aștept să-mi spună: ,,Sigur, mami. Îl sting acum și merg să mă spăl pe dinți. Știu că-mi vrei binele" - ce ușoară ar fi viața atunci:)) Realitatea este că va protesta, va rezista, se va arunca pe jos, va plânge că mai vrea. Tot tacâmul:) Acesta este momentul în care încep să empatizez cu el, mă pun în locul lui, fără să mă scufund și să mă las dusă de valul emoțiilor lui. În momentul acesta, rolul meu NU este să mă gândesc: ,,Ce e în neregulă cu copilul meu? Oare așa va reacționa toată viața lui?" - asta nu mă ajută. Rolul meu este să îmi amintesc: treaba mea este să mă calmez pe mine. Îmi reamintesc că valoarea mea ca părinte nu este definită de comportamentul copilului meu. Eu sunt responsabilă de răspunsul meu la comportamentul lui. Asta mă ajută să mă calmez și să fiu mai prezentă, de cele mai multe ori.

Îmi imaginez că al meu copilaș în acest moment este luat pe sus de valul emoțiilor, acestea îl cuprind, iar el nu știe să înoate. Responsabilitatea mea este să-l învăț să înoate, adică să-și simtă emoțiile și să se simtă în siguranță, știind că mama lui nu-l va judeca, nu-l va critica și nu va arunca cu vină și rușine. Prin prezența mea empatică, el absoarbe starea sistemului meu nervos. Iar datorită neuronilor oglindă putem vedea dincolo de comportament, pentru a înțelege gândurile, sentimentele și acțiunile. Înțeleg că al meu copil nu este rău sau manipulator, nu încearcă să-mi facă viața amară, nu o face intenționat. Are dorințe, emoții, nevoi neîmplinite și sentimente puternice. O afirmație pe care o port în minte în momentele în care îi este dificil să facă ce îi cer: ,,Dacă ar putea, ar face-o deja!".

De multe ori, copiii noștri nu se calmează, nu pentru că nu vor, ci pentru că nu pot. Au nevoie de calmul nostru.

Adesea, așteptările noastre pot depăși nivelul de dezvoltare al copiilor noștri. Ne așteptăm la mai mult decât sunt ei capabili să ofere. Odată ce îmi ajustez așteptările și înțeleg că un copil de 2 ani nu înțelege conceptul de a împărți jucăriile, că nu se poate calma singur, că nu poate să-și pună toate jucăriile la loc - îmi dau seama că el are nevoie de îndrumarea unui adult. La fel cum nu mă aștept ca un copil să recite Luceafărul la 2 ani, nici nu mă aștept ca acesta să aibă funcții executive impecabile tot timpul. Nici noi adulții nu avem asta tot timpul. Rolul meu este să observ acest comportament și să-i ofer înțelegere. Adică să interpretez prin prisma iubirii și bunătății, fără judecată sau rușine. Acceptând realitatea așa cum este.

Care este rolul pe care ți-l dorești să îl îndeplinești în relația cu copilul tău?